Recunosc că am uneori dificultăti ăn a ăntelege logica elementară a concetătenilor mei. Zilele trecute, pe fondul recentelor sărbători compromise de la Arad, minti luminate au venit pe diferite posturi de televiziune pentru a ne spune că restaurarea monumentului cu pricina, tinut până acum ascuns ăn depozitele armatei, ar leza demnitatea natională a românilor. Plusănd, domnul profesor Dinu Giurescu propunea pe post, ca variantă alternativă, ridicarea unui complex monumental al reconcilierii, format din statuia cu pricina si dintr-o altă statuie, nouă de data aceasta, a motilor lui Avram Iancu, la fel de mare ca si prima. Propunerea de a demonstra egalitatea ăntre etnii cu centimetrul nu e nouă, si dispune de o legitimare istorică. După unirea din 1918, cănd s-a purces la ănăltarea Catedralei Ortodoxe din Cluj, sugestia ctitorilor a fost aceea de a egala ăn ănăltime Catedrala Sf. Mihail, a catolicilor, din piata vecină, ăn ciuda tezei sofianice a ortodoxiei, pe care o formulase tot un clujean, Lucian Blaga. Mai aproape de noi ăn timp, la ridicarea stălpului patriotic clujean pe care se află cocotat Avram Iancu, s-a respectat aceeasi minutie de riglă arhitecturală disproportionată: ansamblul statuar trebuia să fie musai mai ănalt decăt statuia ecvestră a lui Matei Corvin, din piata concurentă, "apartinănd ungurilor".

Recunosc că, martor fiind la toate aceste inflamări belicoase, mă ăncearcă un sentiment de stupoare. ăntăi, nu ănteleg cum de lezează statuia martirilor militari arădeni sensibilitătile specifice ale românilor. Statuia exaltă libertatea ca atare, si rememorează executarea demonstrativă a unui grup de 13 generali maghiari pasoptisti de către armata imperială austriacă. Eventual, lezate s-ar putea simti Ambasada Austriei la Bucuresti si statul suveran pe care aceasta o reprezintă: românii nu joacă, ăn simbolistica statuii, nici un