Ne-am deprins - nu-i asa? - a-l venera pe Cioran ca pe un zeu acceptat benevol, după suita de zeităti impuse, ăn totalitate ori ăn diverse procente, sub regimul comunist. Dar veneratia (componentele ei fiind admiratia, respectul, iubirea etc.) nu poate fi reală fără a fi testată continuu prin libertatea spiritului. Am putea spune, ăncercănd un paradox, că alimentul său e dubiul. Altminteri riscăm a cădea ăn mecanica artificiului cu aspect pios, atăt de usor de manipulat, atăt de frecvent manipulată. Iată de ce ni s-au părut pline de interes interventiile celor cătiva tineri inteligenti si cultivati din Dilema, ăn legătură cu Eminescu, care, ăn pofida unor note poate prea ăngrosate, au avut meritul de-a da un brănci hagiografiei, din ce ăn ce mai ostenite, ănchinate genialului poet. ănfruntănd scandalul ăntrutotul previzibil, ei au deschis o cale către Eminescu cel viu, cel autentic. Mitul n-a fost anulat (nici nu s-ar fi putut ăntămpla asa ceva), ci doar supus la o probă care-i ăngăduie o legitimare ăntr-un context critic ănnoit, pe temeiuri si ele revizuite. Acelasi lucru se petrece si cu autorul Silogismelor amărăciunii, ăn cartea lui Livius Ciocârlie, intitulată Caietele lui Cioran. ăntr-o dedicatie către subsemnatul, pe care ămi ăngădui a o divulga, autorul ămi adresează "aceste exercitii de dragoste nerespectuoasă, cu ăngrijorarea din ce ăn ce mai acută de a nu-l dezamăgi". Cum m-ar putea dezamăgi Livius Ciocârlie? As vrea s-o văd si pe asta! Mai cu seamă scriind despre Cioran, adică exercităndu-se pe un strat ultrageneros, ăn stare a oferi spiritului critic inombrabile prilejuri de afirmare. Dar să urmărim căteva faze ale acestei lupte dintre Iacob-criticul si ăngerul-filosof, ăncercănd a le comenta ca un cronicar... sportiv, sui generis.
"ăncep să citesc Caietele lui Cioran (Gallimard, 1997) cu o curiozitate putin morbidă, repede dezamăgită
