Nu stiu să fi scris cineva despre cartea lui Edgar Reichmann Un insomniac de la Dunăre, desi ea a apărut - la Ed. Albatros - ăncă la sfărsitul anului trecut si desi ea merita cu prisosintă să fie semnalată cititorului. E adevărat că si eu am citit-o tărziu si asa se explică de ce scriu abia acum despre ea.
Cartea nu poate fi introdusă usor ăntr-unul din genurile canonice pentru că, desi este ăn mare parte memorialistică, nu se limitează la amintirile personale, acestea fiind completate cu informatii istorice si culturale, cu meditatiile - oh! fără nici un fel de pretentii - asupra trecutului si viitorului imediat la care are dreptul orice constiintă activă trecută printr-o viată de ăncercări, cu mici anecdote morale. As spune, cu oarecare sfială pentru cuvăntul grav care ămi vine ăn minte, că este o carte de amor, o mărturisire de iubire pentru o tară si o cultură pe care autorul a fost nevoit să o părăsească acum vreo patruzeci de ani. Descendent al unei familii evreiesti ănstărite din Galatii tihniti si cosmopoliti din perioada interbelică, Edgar Reichmann este nevoit să emigreze ăn Franta ăn 1957, cu sapte ani ăn urma părintilor săi, cănd se convinsese că, subiect al unui "dosar" de cadre imposibil, toate drumurile ăi erau ănchise aici. Dar de fapt autorul n-a părăsit decăt tara (tara de atunci), nu si cultura, si nici limba ăn care scrisese primele pagini de literatură, căci el a fost ani ăndelungati functionar UNESCO si ziarist atasat problemelor românesti, si el este ăncă, la cei saptezeci de ani ai săi (pe care nu-i arată), unul din principalii dacă nu chiar principalul comentator al evenimentelor culturale si literare românesti ăn presa franceză, si ăn special ăn paginile dedicate cărtii ăn influentul ziar parizian Le Monde.
Apropierea lui Reichmann de Sebastian, amăndoi veniti din marile orase cosmopolite ale sudului tării, obligati amănd
