Regulile jocului în concurenţa dintre posturile de televiziune sînt făcute de audienţă. Televiziunile private (care, să nu uităm nici o clipă, funcţionează pe baze comerciale, îşi asumă şi îşi declară această condiţie) îşi concep şi modifică programele în funcţie de rating, ale cărui cote sînt consultate permanent şi au un rol major în luarea deciziilor. În zadar protestează clasa intelectuală împotriva kitsch-ului care se lăfăie adesea pe micile ecrane: ca să supravieţuiască, televiziunile private trebuie să încaseze bani din reclame; or, firmele de detergenţi, de cosmetice ori de băuturi răcoritoare cumpără spaţii publicitare doar dacă indicii de audienţă sînt consistenţi. Iar audienţa e mare, pare-se, la emisiuni care, judecate după criterii înalte, se arată de un evident prost gust. Se poate imputa această stare de lucruri exclusiv patronilor şi realizatorilor de emisiuni? Fără îndoială că nu. Voci din societatea românească au mai protestat o dată, în numele decenţei, cînd Evenimentul zilei, abia apărut, şi-a sporit spectaculos tirajul publicînd dezvăluiri senzaţionale şi relatînd cu lux de amănunte violuri şi crime. A făcut-o însă pentru că sute de mii de oameni erau dornici să citească aşa ceva; iar indignările nu s-au îndreptat împotriva cititorilor, care au decis soarta ziarului cumpărîndu-l, ci numai împotriva celor care îl produceau. Nu este cazul să cădem din nou în aceeaşi greşeală. E adevărat, se poate invoca responsabilitatea celor care deţin puterea în mass-media; dar ei se pot apăra, de pildă, arătînd că oferta lor cuprinde şi alte tipuri de emisiuni, inclusiv din zona conţinutului cultural înalt (cum sînt Profesiunea mea, cultura la PRO TV sau Orient Expres la Antena 1). Şi au dreptate. De fapt, prostul gust abundă în ansamblul societăţii româneşti, chiar se cere: la televiziune, pe stradă, în magazine, în relaţiile interumane etc. Dacă patron