Serviciul medical este scump. Această realitate nu ţine cont de faptul că am intrat sau nu în Europa. Diferenţa vine însă din felul cum circulă banii. Dacă dincolo e vorba în special de asigurări şi de sistemul privat, la noi relaţia este directă: un plic strecurat în buzunarul de la halatul medicului. Poate tocmai de aceea spitalele arată aşa cum le cunoaştem cu toţii. Banii nu ajung într-un fond prin care să se contribuie la amenajarea lor, ci răsplătesc doar actul medical. O tradiţie blamată de toţi, dar perfect integrată în viaţa noastră zilnică.
Un sistem putred Bărbat, 53 de ani, metastază cerebrală*. Nu e din Bucureşti, dar a fost trimis cu recomandarea medicului din provincie la Spitalul Gheorghe Marinescu - cunoscut sub numele de Spitalul 9 - pentru intervenţie chirurgicală. "Cînd am ajuns aici", povesteşte soţia, "nu cunoşteam pe nimeni, eram ai nimănui. El era semiparalizat, tocmai avusese o criză, iar medicul ne-a spus că nu avem ce căuta, să plecăm acasă, că e metastază şi nu mai e nimic de făcut. Eu am zis că de-acolo nu plec, am dat cîte ceva în stînga şi-n dreapta şi pînă la urmă am fost internaţi". La mai bine de jumătate de an, după două operaţii reuşite, bărbatul este acum pe propriile picioare şi continuă tratamentul de recuperare. "Cel mai greu este să ajungi în spital", crede soţia. "Dacă nu te cunoaşte nimeni, te refuză pentru că nu ştiu cu cine se leagă la cap". Aşa i s-a întîmplat şi cînd a ajuns la Spitalul Militar, pentru tratament. Deşi pacientul era la o săptămînă după operaţia pe creier, deci fragilitatea lui era evidentă, cei doi soţi au aşteptat pe holuri de dimineaţa de la şapte pînă în jurul orei douăsprezece, timp în care medicul îi apostrofa şi le spunea să plece pentru că nu îi internează. Abia după intervenţia telefonică a unui ofiţer din armată, cunoştinţă de familie, au primit un pat într-un salon. Oamenii spun toat
