-ce regrete se aud în barăcile din jur- În vocabularul comunist, normalizarea era acţiunea de represiune organizată, consecinţă a unei crize. Criza era scurtă, normalizarea - lungă. Aşa se face că există generaţii care nu izbutesc să deosebească normalizarea de normalitate. "A fost odată, cînd aici era o ţară şi aici am trăit eu. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Pentru că eram tînăr şi eram îndrăgostit" - reproduce ziarul Le Monde (9 noiembrie 1999) replica finală a filmului german Sonnenalle, o comedie care încearcă să explice regretul pentru ceva de neregretat. Personajul care încheie filmul încearcă să reabiliteze viaţa locuitorilor din RDG; nu detestatul regim comunist, istoriile personale, intră în relaţie provocînd rîsul şi o bază de înţelegere: cei din Est rîd la un loc cu cei din Vest. Dacă în cele mai multe dintre fostele ţări comuniste, problemele economice sînt o motivaţie la îndemînă pentru aura roz a trecutului - oricum s-ar întoarce cifrele, mai mulţi oameni trăiesc azi mai prost decît înainte de 1989 - în fosta RDG, psihologia nostalgiei se exprimă în stare pură. Deceniul s-a dovedit a fi un termen prea scurt, pentru a măsura efectul - presupus a fi benefic - al înlăturării dictaturilor comuniste. După explozia de bucurie, care conţinea, desigur, şi proiecte confuze de răzbunare, a urmat acomodarea la noile reguli, elaborate din mers: dispărea siguranţa, nu apărea bogăţia, dispărea dictatura, în locul ei se instala dezordinea materială şi morală. Germania bogată a plătit impozite mai mari pentru a-i scăpa pe ceilalţi de sărăcie; recunoştinţa se lasă aşteptată: "Cei din Vest sînt aroganţi: spun despre noi că sîntem leneşi şi că nu avem nici o valoare". Tinerii dintr-o cafenea din Dresda stau de vorbă cu reporterul ziarului Le Monde. Ei descriu noua stratificare a societăţii. Mitul unei societăţi unde banul nu avea puterea de acum,