Acum cîteva zile, Consiliul municipal din Cluj a acceptat propunerea primarului său de a se ridica în oraşul de pe Someş o statuie mareşalului Antonescu. Singurul protest care s-a făcut auzit pînă acum a fost al d-lui Eckstein, ministrul Minorităţilor. S-au invocat crimele săvîrşite împotriva evreilor şi a ţiganilor în anii guvernării "Conducătorului". Oare numai supravieţuitorii şi urmaşii victimelor de altă etnie decît românească se opun acestei decizii nesăbuite? Ca român, mie mi-e ruşine ca numai minorităţile să se pronunţe contra glorificării unui dictator. Dacă am da crezare sondajului publicat săptămîna trecută, numărul celor care cred că Antonescu a făcut cel mai mare rău acestei ţări nu trece de 2%. E adevărat că, pe de altă parte, cei care-şi închipuie că el a fost cel mai destoinic dintre liderii politici ai României în ultima sută de ani reprezintă numai 4%. Deci, viitoarea statuie va satisface dorinţa a 4% din totalul cetăţenilor. În această logică, e mult de lucru pentru sculptori. Fiecare răspîntie ar trebui împodobită cu cîte o statuie pentru care s-ar găsi destui amatori: ecvestră, în mărime naturală sau măcar un bust, acolo... Din partea d-lui Funar nu ne miră, de mult, nimic. Socotind că un primar e stăpîn pe străzile, casele şi statuile oraşului său, alesul clujenilor se joacă cu monumentele, le dărîmă, le mută sau le aplică inscripţii fără nici o autorizaţie. După apariţia acelui grotesc Avram Iancu, planînd peste acoperişuri într-o atitudine de dansator pe funie, ne ameninţă o replică a Columnei în piaţa Unirii şi, acum, o emfatică efigie a lui Antonescu. Între timp, la Timişoara nu ştiu ce asociaţii civice care există doar din vanitatea preşedinţilor lor au organizat o reabilitare a mareşalului paralelă cu cea pe care n-au obţinut-o încă în justiţie. E cu atît mai absurdă această agitaţie, cu cît ea nu exprimă fidelitatea îndelung păstra