- studiu de caz - Nu ştiu de cînd mă bîntuie nostalgia anticipativă. Oprindu-mă din scris şi răsfoind jurnalul, se pare că de pe la 18-19 ani. Cel puţin nişte pagini despre mine, cel din 1991, stînd în faţa intrării Facultăţii de Arhitectură - pe vremea aceea tocmai scăpasem de-acasă la Bucureşti, mă jucam cu seriozitate de-a hipioţii, aveam părul lung şi frecventam asiduu barul de la subsol - şi scriind despre cel care, peste 10 ani, va trece prin acele locuri şi va fi diferit, ah! ce diferit, şi oare ce va simţi el aducîndu-şi aminte de cel din 1991 care etc., depun mărturie despre un atac clasic de nostalgită anticipativă. Parcă mă văd: Orinoco tocmai închisese barul, era aproape de miezul nopţii, trupa de cadeţi într-ale hipioţiei adăsta în faţa uşilor proaspăt încuiate, întrebîndu-ne "Bun, şi acum încotro?", precum vulturii aceia hazoşi din Cărţile Junglei, iar eu stăteam în fund pe beton şi trăiam furios clipa, privind înainte cu mînie, scriind pe coli de imprimantă rupte pe lăţime, la jumătate, despre străinul de mine, cel de peste 10 ani (aproape au trecut; mai e un pic...). Happening trăirist. În orice caz, prima tentativă de teoretizare a acestui tip de nostalgie am întîlnit-o în paginile (scrise tot pe coli de imprimantă rupte pe lăţime, la jumătate) din iarna lui 1995 spre 1996, pe cînd eram într-un teren antropologic în Cristian, lîngă Sibiu. Focul duduia în soba casei de naşteri în care eram cazaţi, era duminică, tocmai dădusem peste William Blake, pe care îl citisem pe nerăsuflate (primele pagini sînt un conspect conştiincios din The Marriage of Heaven and Hell) şi aveam, ca şi acum de altfel, porniri filosofico-teoretizante. Drept pentru care scriam următoarele rînduri, purtînd chiar titlul Nostalgia anticipativă: "Mă apucă nostalgia anticipativă. Frumos oximoron. Să-l ţin minte. Nostalgia anticipativă Sînt clipe cînd mă închipui bătrîn, bolna