- sau cum poţi deveni nostalgic după nostalgie - La prima vedere, ai zice că sentimentele omeneşti sînt fie bune, fie rele, plăcute sau neplăcute, pozitive ori negative: bucurie şi tristeţe, iubire şi ură. Categorii arhetipale, opoziţii între trăiri plenare, omogene, indiferent dacă ele se consumă la polul plus sau la polul minus. Viaţa nu este - însă - omogenă: nu trăim în opoziţii, în alb şi în negru. Categoriile tind să-şi elasticizeze contururile, să devină difuze, să-şi părăsească poziţiile extreme, să se atingă, să se amestece. Drept urmare, ne încearcă mereu fericiri triste, bucurii cu noduri în gît sau îndrăgostiri disperate, descoperim că există melanjuri de felul iubire-ură şi aflăm despre sinucideri din amor. Altfel spus, trăirile pure şi "pline", fundamentale, "totale" sînt mai rare decît formulele mixte, pe o gamă foarte întinsă. Avem şi simţiri radicale, dar mai frecvente sînt cele combinate sau intermediare. Sofisticată, viaţa noastră sentimentală (ca să-i spun aşa!) se consumă în nuanţe. Dovadă şi faptul că oamenii au căutat cuvinte care să fixeze formulele mixte. Fluctuaţiile între stări sufleteşti diferite - de felul nostalgiei, al melancoliei, al dorului, al simpatiei, antipatiei şi aşa mai departe - au căpătat denominaţii specifice. Pentru că sîntem complicaţi, vorbirea despre felul nostru de a fi s-a diversificat. Nuanţele sentimentelor s-au tradus în nuanţe ale limbajului. Venind acum la sensurile nostalgiei în vremurile noastre, avem un bun prilej de a constata că fluctuează uneori şi fluctuaţiile însele! De felul ei, tristeţea dorinţei de a retrăi ce a fost cîndva trimite la lucruri plăcute, păstrate în memorie ca nişte oaze de fericire: nu putem uita cutare loc şi cutare situaţie la care ne-am întoarce bucuroşi dacă am putea da timpul înapoi, ne săgetează amintirea unor oameni apropiaţi de care ne-am îndepărtat sau care ne-au părăsit p