Iarna, pe pereţii de la duşuri şi de la W.C.-uri apăreau prelungi ţurţuri alb-ruginii, stranii stalactite născute din abur şi din ger, într-un spaţiu sordid, delimitat de nişte ţevi fisurate şi un geam mai întotdeauna spart. Vara, în sesiune, curentul iscat prin deschiderea ferestrelor şi a uşii nu era decît o adiere fierbinte care ostoia zăpuşeala camerelor 2,5x3,5, de-abia către ziuă, cînd începeau să şuiere conductele termocentralei. Toamna devreme şi primăvara tîrziu, da, era mult mai bine. Dar nouă, de fapt, ne era tot timpul bine. Ne adunam într-o cameră sau pe palier, ascultam muzici, fumam ţigări ieftine, beam ceaiuri lungi şi cafele cu înlocuitori, tării ordinare şi beri la litru. Cînd nu mai răbdam foamea, zgîrmam de prin pachetele primite de acasă, ori mergeam să facem blatul la cantină. Ziua plecam la facultate. Adeseori ne opream în hol, la Filologie, ori în bar, la Arhitectură. Trebuia doar să învăţăm şi să ne distrăm, altceva n-aveam de făcut. Ştiam de pe atunci că timpul, mult, pe care ne permiteam să-l risipim cu generozitate şi inconştienţă de nabab, nu-i decît un cec fără acoperire. N-aveam aproape nici un trecut, iar viitorul nu putea fi altfel decît nasol. Prin urmare trebuia să cheltuim totul imediat, pe loc. Pentru noi, atunci, numai prezentul conta. Lumea din afara facultăţii şi a Grozăveştilor nu ne spunea nimic. O refuzam. Erau anii cei mai răi ai dictaturii, nişte ani pe care i-am trăit cu voioasă nepăsare, fertilă trîndăvie şi autoironică disperare. Făceam de serviciu la poartă şi la cantină, ne duceau, nenorociţii, la munci agricole şi la deschiderea anului sportiv universitar. Nu ne convenea deloc, era îngrozitor. Şi totuşi au fost zile şi nopţi atît de frumoase. Citeam cărţi la care alţii nu aveau acces şi iubeam fete pe care le strecuram fraudulos, pe fereastră. Discutam enorm şi chefuiam monstruos. Azi - vechi colegi de faculta