Despre uniunile de creatie s-a vorbit mult în ultimii zece ani, s-a vorbit în multe feluri si pe cele mai diferite tonuri. Au fost voci care au cerut vehement desfiintarea lor, altele care solicitau doar o reasezare si nu putine care ar fi vrut sã conserve totul asa cum a fost. Uniunea Artistilor Plastici, spre deosebire de cea a Scriitorilor si de cea a Compozitorilor si Muzicologilor, a avut de înfruntat dificultãti mult mai mari decît adversitãtile de principiu, dar si de administrat un patrimoniu incomparabil; unitãti industriale propriu-zise (Combinatul Fondului Plastic), o micã productie privatã (aceea a obiectului artistic destinat nemijlocit pietei) si o activitate comercialã adevãratã (reteaua de magazine ale Fondului Plastic). Pe lîngã aceste activitãti lucrative, implicate direct în viata economicã, ea a mai avut de administrat si spatiile de creatie si de expunere, adicã atelierele si galeriile, care, desi nu produceau nimic în plan financiar, erau vitale pentru însãsi existenta artei, chiar dacã întretinerea lor cerea mari eforturi financiare. Bogatã tocmai din aceste considerente, dar grevatã sever de propria sa bogãtie, Uniunea Artistilor Plastici a avut de înfruntat grave probleme de ordin economic, cum ar fi încetarea, practic, a activitãtii Combinatului, disparitia cumpãrãtorilor si a comanditarilor traditionali, dar si probleme de naturã juridicã, privind regimul de proprietate asupra unor spatii care functioneazã ca ateliere sau galerii. Din aceastã pricinã, dar nu numai, ea a avut permanent o prezentã publicã destul de confuzã si o tinutã moralã, în cel mai bun caz, duplicitarã. Au fost curtati în permanentã, uneori de-a dreptul jenant, factorii de putere pe care voia sã si-i facã, în mod subtil, aliati, dar si personalitãti sau structuri din opozitia politicã pentru a stabili si în viitor coordonatele unei posibile aliante. Astfel, s-au bu