Critic substantial, de-o seriozitate a informatiei si a afirmatiei ce se cumpãnesc, aproape totdeauna demn de interes si demn de încredere, Cristian Livescu ne propune, în cartea d-sale, Întîiul Eminescu, o suitã de însemnãri pe tema geniului. Temã atractioasã, tulburãtoare, inepuizabilã. Ne propunem a o relua, succint, în textul de fatã, regrupînd o parte din datele si meditatiile confratelui nostru si introducînd cîteva elemente noi. Nu e un secret faptul cã în epoca noastrã (nu doar "în deceniile postmoderniste") termenul geniu a fost banalizat, mai grav: terfelit prin aplicarea sa neselectivã, dacã nu direct compromitãtoare. "Geniul revolutiei", "geniul comunismului", "geniul marii cotituri", "geniul Carpatilor" au functionat drept titulaturi habituale în sistemele totalitare, menite a-i flata pe liderii dornici a-si ritualiza puterea. Asa încît impunãtoarea vocabulã a devenit una ce reflecta suprematia arbitrarã, despotismul, falsul grosolan si adularea, confiscatã fiind de cãtre limba de lemn. Nu mai putin a decãzut si prin manipularea sa în situatii în care existã o manie publicitarã a superlativului, geniu al rockului, al jazz-ului, al vitezei, în chirurgie etc. (pentru a nu mai vorbi de înaltele functii administrativ-politice). Iatã o notã nostimã, dintr-un ziar, cu caracter simptomatic, transcrisã de Cristian Livescu: "Oamenii geniali sînt superdotati sexual. Din studiul biografiilor unor personalitãti din istoria omenirii reiese cã oamenii geniali au fost superdotati sexual, se aratã într-un articol publicat în �Nouvel Observateur�. De exemplu, J F. Kennedy îmbina cu succes obligatiile profesionale cu viata sexualã. Ca orice mijloc de relaxare înaintea dezbaterilor sale la televiziune în compania lui Richard Nixon, J.F.K. prefera un contact sexual rapid. Scriitorul H.G. Wells, autorul �Omului invizibil� considerat genial, a petrecut o bunã parte din v