Elisabeth Leonskaia - laureatã la început de carierã a Concursului Enescu, concurs care a fost anuntat si anul acesta n-a mai fost - o individualitate care nu se aseamãnã cu nici un alt pianist din seria, pânã la urmã micã, a celor Mari. Ea este înãuntrul si în afara acesteia. Cred...(am stat, într-o dimineatã însoritã, alãturi de ea lângã un lac, cu câtiva ani în urmã) cred...fãrã sã stiu prea bine cã iubeste împreunã cu muzica, natura. Adicã tot ce este natural, scenografia celui de sus, tot ce este pur, cu desãvârsire despuiat de artificiu. Am auzit-o rostind câteva propozitii cehoviene: alunecare a gândului la ce va fi - altfel - nestiut de noi, peste multã vreme (a spus... "o sutã de ani?"). Cu toatã fragilitatea aparentã, intuiesc un caracter puternic, un temperament nãvalnic, care conduce lansãri în necunoscutul vietii, al imaginatiei si tine în frâne tari propria gingãsie. Hotãrârea de a rãmâne la Viena, în 1978, drasticã rupere de existenta - pânã la urmã precarã - a elitelor artistice din Uniunea Sovieticã, sugereazã ceva despre echilibrul rezistentei interioare. Nu era usor, cu oricâte oferte tentante, nu era usor pentru o femeie singurã de o admirabilã modestie. Este oare acesta portretul unui artist asa cum se cuvine a fi el evocat de o meserie, al naibii de umilã, cum este aceea a criticului muzical fatã cu interpretãri care frâneazã analiza dogmaticã împreunã cu cheful de a o încerca? Probabil cã nu. Dar câte ceva din toate aceste conditionãri laterale sunt în cântul Elisabethei Leonskaia, chiar dacã nu se ascultã douã Concerte de Chopin contemplând portretul moral al celui care îl cântã.

Atunci, se aude gândul învelit într-un tesut subtil si lejer. Reflexele lui schimbãtoare. Sonoritatea limpede, cristalinã, lichid picurând în luciri acvatice. Proiectarea acestui Chopin, de primã orã, într-o culoare timbralã deschisã, obtinutã prin