La sfîrsitul fiecãrui an apare în Statele Unite un solid volum, îngrijit de un mare scriitor, cu acele scurte povestiri publicate în cele douãspreze luni încheiate care sînt socotite drept cele mai frumoase. E o judecatã subiectivã, se-ntelege, si foarte greu de fãcut, la care nu se încumetã nimeni cu una cu douã. Ar putea pãrea si inutilã, cãci la urma urmelor volumul nu reprezintã un premiu, iar cei inclusi si-au vãzut deja opusurile de mici dimensiuni sub lumina tiparului. Poate cã a figura într-un tom cu un titlu care implicã un superlativ, Cele mai frumoase povestiri ale anului, mîngîie orgolii, pune fie si niste lauri imaginari pe frunti de scriitori. Poate cã, la rîndul lor, cititorii sînt ispititi sã caute abia acum texte literare de valoare, pe care le-au ignorat în timpul anului. Sau poate cã se simte cumva, din motive pe care sã le lãsãm mai bine obscure, o poftã de literaturã si de poveste care ne cuprinde în pragul iernii, la sfîrsit de an, de Sãrbãtori, precum si o dorintã de a cãpãta nimic altceva decît tot ce e mai bun în domeniu. Si pentru cã sîntem în anul de gratie 1999, pasiunea de a strînge si sistematiza nu se mai limiteazã la un singur an, nici la zece, ci la ultimii o sutã. Astfel cã volumul care ar fi trebuit sã reuneascã si în acest noiembrie cele mai importante nuvele ale anului, oferã mult mai mult decît atît: pur si simplu pune la dispozitia cititorului cele mai frumoase povestiri ale întregului secol!

Cine n-ar sãri ars sã citeascã o astfel de carte, oricît de comercial si de transparent seducãtor ar suna titlul? Curiozitatea e intensificatã de faptul cã volumul cu pricina e conceput de John Updike, un monstru sacru în viatã. La cei 67 de ani ai sãi, Updike dominã scena literarã americanã, fie si pe motiv cã ultimii ani nu au fost prea bogati în materie de figuri noi si interesante. Dacã nu povestirile în sine, mãcar