(fragment)
Suntem o lume de lucruri care se privesc unele pe altele fãrã încetare. Ne chemãm unii pe altii mereu într-un prezent care apartine fiecãruia în parte. De aceea toate neîntelegerile!!... pentru cã ceilalti, celelalte lucruri nu ne privesc aproape niciodatã când le privim. Atâta efort cheltuit în zadar! Nu existã un prezent al tuturor, existã doar prezentul meu... Relatia mea cu ceilalti este atât de întâmplãtoare!
Privirea asta intensã spre ceilalti este desigur un semn cã n-am renuntat la cuprinderea lumii. Nimeni nu vrea sã rãmânã acasã decât dacã n-are încotro. Si ce face? Cerceteazã zarea poate, poate cã va descoperi secretul celorlalti, al fiecãruia în parte. Astfel se întipãreste pe fiecare, pe învelitoarea sa de dinafarã, ceea ce numim - fizionomie. Toate lucrurile au o fizionomie particularã. Ea exprimã vointa încercãrii si deziluzia esecului.
Fãrã lucruri ce-ar fi lumea? Un imperiu al absentei, cãci lucrurile fac lumea. Lucrurile sunt prezentul însusi, gândirea formelor si a fizionomiei lor. Pentru cã forma este o înfãtisare, aproape aceeasi a unui anumit lucru, pasivã. Dar în clipa urmãtoare când se miscã, fie cã vorbeste sau nu, fie cã priveste la mine sau în altã parte ea începe sã exprime ceva destinat desigur întelegerii mele. Altfel n-as constata, n-as observa si n-as cuprinde nimic între hotarele gândirii mele. Deci aceste forme pe care le surprind în fiintarea lor, alcãtuiesc împreunã cu mine, lumea mea.
Modul de expresie al lor, al lucrurilor le este desigur propriu. Ele pot fi mai mult sau mai putin expresive, vorbitoare sau mute si pentru mine mai mult sau mai putin consistente. Dar ce este de fapt consistenta? O mai mare sau mai micã putere de a gândi, de a cuprinde fiinta lucrului în propria ta gândire, în prezentul ei. În niciun caz o însusire a lui, a lucrulu
