Regimul politic românesc creat prin Constituţia din 1991 se caracterizează prin balansarea puterii reale între Guvern, Parlament şi Preşedinţie în funcţie de context; mai concret spus, în funcţie de cît de mare este puterea preşedintelui în propria formaţiune politică. Ion Iliescu a fost un preşedinte puternic, un părinte-tătuc al FSN-FDSN-PDSR. După 1996, a fost ales un preşedinte fără susţinere partinică puternică. Relaţiile de putere s-au contrabalansat spre formaţiunile politice, multe şi fiecare conduse de baronii proprii. Partidul ca grup format pentru a susţine o persoană a fost înlocuit de partidele care ridică persoana, dar o şi poate doborî. Deşi Preşedinţia şi Guvernul sînt exercitanţii direcţi ai autorităţii, în fapt, puterea revine unei fantomatice "coaliţii", termen instalat în dicţionarul nostru politic după 1996. Victor Ciorbea a fost marele eşec personal al lui Emil Constantinescu. Cu o oarecare popularitate în urma alegerilor locale din Bucurerşti, fostul lider sindical a intrat în politică fără legitimitate şi susţinere de partid, ca şi Emil Constantinescu, fiind pionul prin care acesta din urmă a încercat să-i ţină în frîu pe baronii partidelor. Căderea lui Ciorbea şi mazilirea lui ulterioară au însemnat victoria deplină a partidelor şi instalarea în ultimii doi ani a partidocraţiei în România. Radu Vasile, deşi ulterior s-a comportat diferit, a fost omul partidului, omul pe care partidul îl antrena încă de dinainte de 1996 să fie prim-ministru. Partidul însă s-a dezis de el. Viaţa din interiorul PNŢCD seamănă cu scena politică a unui stat sud-american: rebelii sau puciştii complotează împotriva celor care se înfruptă din putere, îi dau jos şi apoi sînt atacaţi de aceştia, care devin la rîndul lor potenţiali pucişti. Potentaţii guvernării Ciorbea (miniştrii Ciumara, Spineanu, Opriş) au devenit excluşii guvernării Radu Vasile. Rămîne de văzu