Decizia Uniunii Europene de a include alte şase ţări, între care şi România, în procesul negocierii candidaturilor la adeziune a fost prezentată la Bucureşti ca un "succes românesc". Politicienii, mai ales, au regăsit parcă spontan bucuria declaraţiilor festiviste şi pompoase, făcute cu torsul bombat şi vocea modulată după criteriile recitalurilor patriotice gen "Cîntarea României". Li s-a adăugat şi un impresionant cor mediatic, de parcă optimismul de serviciu n-ar fi la fel de detestabil indiferent de regimul presei. În realitate, hotărîrea anunţată la Helsinki fusese aprobată mai înainte, în cursul lucrărilor pregătitoare ale Consiliului Europei, şi nu a fost o surpriză: de aceea nici nu au fost dezbateri în această privinţă. În al doilea rînd, nu "meritele" sau "performanţele" celor şase ţări au determinat includerea lor în procesul de negociere pentru aderare, ci schimbarea strategiei Uniunii Europene. Din anumite raţiuni, cîtuşi de puţin secrete, s-a renunţat la sistemul selectiv al valurilor (în martie 1988 fusese admis la negocieri un prim val, format din Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Cipru), acum toate ţările candidate fiind puse, teoretic, pe picior de egalitate. Două sînt principalele explicaţii ale acestei schimbări. Unele dintre statele admise la negocieri în primul val au înregistrat un anumit recul, în vreme ce altele, rămase atunci în aşteptarea includerii într-un incert viitor al doilea val, au făcut progrese sensibile şi se situează astăzi la un nivel cel puţin egal cu unele dintre fostele "premiante". Apoi, războiul din Iugoslavia (sau, pentru cine preferă eufemismele, din Kosovo), a obligat Uniunea Europeană să-şi redefinească proiectele şi priorităţile. Cea mai importantă decizie luată la Helsinki este cea referitoare la sistemul de apărare comună, nicidecum cea care priveşte lărgirea Uniunii. S-a hotărît astfel ca