În ziua de 22 februarie 1990, Philip Roth ateriza pe aeroportul din Praga unde era întîmpinat de vechiul său prieten Ivan Klima pe care nu-l mai văzuse de paisprezece ani, de cînd i se interzisese intrarea în Cehoslovacia. Klima, în ce-l priveşte, tocmai venea de la o librărie unde i se lansase primul roman tipărit după o tăcere forţată de două decenii. Cînd ruşii invadaseră Cehoslovacia, Klima se afla la Londra, în drum spre universitatea Ann Arbor din Michigan, unde fusese invitat să predea un curs de literatură. Şi-a onorat contractul şi, în primăvara lui 1970, s-a întors, cu soţia şi cei doi copii, acasă. A intrat (era, în definitiv, o opţiune) în acea comunitate de intelectuali transformaţi, de procesul de "normalizare", în măturători de stradă, zidari, vînzători de ţigări, spălători de geamuri. Care era starea de spirit a cehilor în acele săptămîni care urmaseră revoluţiei de catifea? "Psihoticii se simt mai bine, iar nevrozaţii mai puţin bine", îi declară soţia lui Klima, psihiatră de profesie, scriitorului american, surprins, bineînţeles, de acest mod insolit de a evalua impactul unei schimbări de sistem. Nevrozaţii, precizează Helena Klimova, încearcă un sentiment de teribilă incertitudine în faţa acestei libertăţi cu totul noi pentru ei. Vechea structură era detestabilă dar oferea totuşi nişte puncte de reper, ştiai măcar în cine să ai încredere şi pe cine să eviţi; acum nevroticii sînt panicaţi pentru că s-au trezit într-o lume în care trebuie să alegi. Psihoticii, în schimb, se adaptează mai uşor curentului dominant; cînd toată lumea e fericită, psihoticii sînt de-a dreptul euforici. Starea de jubilaţie le prieşte, numai că e o stare pasageră, revenirea cu picioarele pe pămînt poate să fie un şoc foarte puternic. Conversaţia dintre Philip Roth şi Ivan Klima, reprodusă într-un volumaş apărut în acelaşi an, rămîne una din cele mai interesante - şi, p