Alertat, speriat, înspãimântat (în aceastã ordine, pe mãsurã ce-l parcurgeam) de rezultatul recentelui sondaj CURS, dar îngrozit de-a binelea de realitatea în care trãim, m-am întrebat ce-ar trebui sã facã, în aceastã clipã, intelighentia româneascã. Privitã retrospectiv, activitatea "intelectualilor publici" poate fi descrisã drept un proces, lent la început, accelerat pe parcurs, de delimitare de actuala putere. E limpede (desi se uitã acest lucru) cã victoria Conventiei Democratice a fost în bunã mãsurã consecinta sprijinului acordat, timp de sapte ani, de cãtre cea mai valoroasã parte a românilor. În aceste conditii, esecul Puterii se rãsfrânge si asupra girantilor.
Spun aceste lucruri nu pentru a trage niscaiva beneficii din inspiratia (regretabilã!) de a fi scris, dintru început, împotriva "regimului" Constantinescu. Nici vorbã de asa ceva. Pentru cã, de fapt, îmi doream din tot sufletul sã fiu contrazis, sã fiu eu cel infirmat de realitate, si nu ei. N-a fost sã fie asa, iar astãzi când se întâmplã ca prieteni care încercau sã mã tempereze prin 1996, 1997 sã devinã critici infinit mai inclementi ai guvernãrii actuale, nu le pot rãspunde decât cu un zâmbet amar. N-am nici un fel de satisfactie sã constat cã din promisiunile gongorice ale campaniei electorale s-a ales praful si pulberea. Nu mã încearcã nici o bucurie sã-mi vãd confirmate profetiile cele mai negre. Nu resimt drept un triumf retrimiterea României între tãrile suspecte de-un bolsevism primitiv si iremediabil. Nu mã încãlzeste deloc ideea cã va trebui s-o luãm de la început cu demolarea neocomunistilor lui Iliescu. Nu mã încântã perspectiva ca alti patru sau opt sau doisprezece ani sã fim scosi automat din toate marile jocuri internationale.
Nu e cazul sã ne iluzionãm cã victoria (realã!) a nominalizãrii României la presedintia OSCE va solutiona si problemele de stru
