Incitant, actual si foarte controversat subiect, identitatea nationalã revine, iatã, în discutie, de astã datã în contextul civilizatiei românesti. Constituindu-se, indirect, într-o pledoarie pentru pluralism, inteligent condusã si foarte documentatã, lucrarea lui Augustin Ioan aduce în prim plan câteva dintre aspectele controversate ale arhitecturii românesti din secolul nostru.

Felul în care ne vãd ceilalti (dacã ne vãd), imaginea pe care si-o construiesc românii despre ei însisi, marginalitatea culturii si civilizatiei românesti în raport cu cele occidentale, reprezintã, de altfel, probleme care nu înceteazã sã preocupe intelectualitatea noastrã la acest sfârsit de secol. Pe de altã parte, nu mai este un secret pentru nimeni cã spiritualitatea româneascã oscileazã permanent între nationalism si europenism, oscilatie întretinutã de jocul unor forte de sens contrar: aspiratia de a deveni european si eterna inertie orientalã.

Destinatã în primul rând publicului cititor de peste hotare, cartea în discutie reuseste sã scuture multe dintre prejudecãtile, inertiile si complexele care tin de provincialism si de o anumitã mentalitate tribalã, oferind o "radiografie" justã a spatiului arhitectonic românesc.

Spatiul, si mai ales modul în care este organizat, ideea de ordine, de limitã, de putere pe care acesta o implicã, pot fi (si au fost puse de nenumãrate ori) în legãturã cu cãutarea identitãtii, cu nevoia de centru, de sprijin, de adãpost. Mai mult poate decât literatura, arhitectura ca artã, poate oferi cele mai seducãtoare utopii, dar si, în regimurile totalitare, de pildã, accesul în spatiul distopic al simulacrelor celor mai consternante. Utopie sau simulacru, arhitectura a reprezentat, la un moment dat, dupã cum precizeazã autorul, "un antidot împotriva neîncrederii cu care oamenii priveau un anumit regim" (op. cit., p