Afirmat încã din anii '70 ca teoretician literar de prim rang, Mihai Zamfir etaleazã însusiri ce-i fac atât de agreabili pe unii dintre universitarii de formatie umanisticã de la noi (prin extensie - est-europeni): spirit riguros dar deschis, polivalent si polimorf, cu înclinatii ludice, capabil sã confere sarm pânã si celor mai aride îndeletniciri scolastice. O bunã cunoastere a arealului luso-brazilian l-a adus în postura, pe deplin justificatã, de Ambasador al României în Portugalia.
Începând din anul 1987, dl. Zamfir se lanseazã si pe orbita creatiei beletristice, cu romanul Poveste de iarnã. În anii '90 publicã alte douã romane - Acasã (1992) si Educatie târzie (1998) -, ambele apãrute la Editura Cartea Româneascã. Mã voi opri asupra acestor din urmã volume, cãci ele mi se par reprezentative pentru o anume redefinire a pozitiei auctoriale în anii din urmã. Un deceniu marcat de impactul mediilor audio-vizuale, fatã de care tipul de "reactie-Zamfir" e demn de luat în consideratie: mentinerea demnitãtii scrisului, convingerea cã existã mesaje si frumuseti imposibil de exteriorizat altminteri, ideea cã literatura trebuie sã-si pãstreze statutul de martor al unui anumit timp - fie el social sau intim. Totul fãcut cu discretie si competentã.
Desi formatia teoreticã a autorului e bine deghizatã, ascunsã în subtext, tocmai ea conferã sigurantã în manevrarea unei intrigi permanent irigate de realitatea cea mai frustã. Numai cã aceastã realitate, conform incontrolabilelor legi ale vietii, gliseazã spre reverie sau spre soc, spre extaz sau spre agonie. Acasã este, de fapt, un imn subliminal adus legãturii afective cu spatiul în care ne-am nãscut si am crescut. Întâmplãrile se deruleazã pe timpul sãlbaticelor demolãri din anii '80. Personal, am resimtit fatã de o asemenea optiune tematicã o pronuntatã undã de empatie: casa pãrintilor mei di
