În 1985 am crezut că înţeleg de ce societatea românească nu reacţionează la agresiunea etică a regimului de exterminare fizică şi intelectuală impus de N. Ceauşescu. Explicaţia mea era că patriotismul fusese deturnat de activiştii ideologici ai regimului, fiind reinterpretat de către propaganda de partid într-o manieră care să paralizeze orice critică. "Dacă ataci partidul şi critici statul, dacă doreşti schimbarea instituţiilor, atunci faci jocul străinilor, al celor care, prin definiţie, nu ne vor binele". O veche şi sănătoasă rusofobie politică, care ne făcuse în trecut prudenţi faţă de manevrele slavofile şi panortodoxe, era acum mobilizată pentru a ne aservi ocupantului intern: comuniştilor naţionali. Manevra, constatam în 1985, fusese încununată de succes. Dintr-un serviciu adus ţării, patriotismul românesc devenise un alibi, chemat să cauţioneze un regim criminal şi josnic, cel comunist. Succesul regimului era dublu: el reuşise nu doar ca românii să nu se revolte, dar îi adusese în situaţia de a crede că nu o fac din motive înalt patriotice. Răul, prin urmare, nu trebuia căutat numai în deformările propagandei ideologice, ci şi în modul în care românii îşi concepuseră trecutul şi, finalmente, în maniera în care se raportau la propria lor identitate naţională. Rezultatul acestei descoperiri a fost consemnat într-o carte violentă - În chestiunea unei aberaţii: patriotismul românesc -, în care mă răfuiam cu vulgata istoriografică naţională şi cu adoraţia colectivistă şi dulceagă a "românismului" - termen barbar şi impropriu. Motivul pentru care ucisesem în mine "românismul" era de natură în primul rînd etică: descoperisem un lucru umilitor, acela că lucrurile care fuseseră inventate pentru a exalta faptul de a fi român erau şi cele prin care ni se administra servitutea voluntară. Şi nimeni nu părea să observe acest lucru - cu excepţia temnicerilor, care îl