În România ultimelor zece ani, condamnarea comunismului nu a întrunit un consens social masiv. Dimpotrivă. Încă din 22 decembrie 1989, în timp ce strada cerea "Fără comunişti", în tabăra "emanaţilor" se vorbea despre întinarea idealurilor socialiste de către fostul dictator. Condamnarea comunismului a fost apoi amînată, întrucît s-a aşteptat momentul în care în interiorul României să fie "linişte", iar în exterior comunismul să fie considerat cel puţin la fel de rău ca şi nazismul. Linişte nu e nici azi, iar un Nürnberg al comunismului s-a dovedit imposibil. Unii au explicat această situaţie invocînd faptul că învingătorii nu sînt de data aceasta cerţi. În privinţa României, mai potrivit ar fi, cred, să se spună că, după 1989, nimeni nu a vrut să-şi asume cu adevărat postura de învingător. Românii au pozat cu toţii în învingători ai comunismului, dar nici unul nu a tras consecinţele ultime ale acestui statut. Dimpotrivă, formula care a făcut carieră a fost: "în fond sub vechiul regim, fiecare dintre noi a greşit". Constatarea aceasta nu a împins către o sondare publică a propriilor vieţi, a destinelor individuale sub comunism, ci a creat un alibi: dacă toţi sînt vinovaţi, nimeni nu are vreo vină. În acest peisaj moral, au apărut cei pe care Daniel Barbu i-a numit, atît de nimerit, "anticomuniştii postcomunişti". Pentru toţi aceştia, condamnarea comunismului nu a fost o problemă de responsabilitate individuală, morală şi politică, ci ocazia derulării post factum a unei sentinţe critice despre vechiul regim. O judecată pătimaşă, şi nu calmă, o judecată plină de ură, şi nu de dispreţ. Alexandr Zinoviev a explicat, în anii 80, raţiunile pentru care o asemenea judecată despre comunism nu se poate impune ca o veritabilă critică socială. Românii au transformat procesul comunismului într-o judecată personală a unui regim din care nu pare a fi făcut parte, cu excepţia