În 2000, societatea românească va fi nevoită să se despartă de o meteahnă: mai întîi să consume, apoi să înceapă să împrumute bani pentru a achita diferenţa la nota de plată. Cum am ajuns în această situaţie? După 22 decembrie '89, lucrurile s-au mişcat încet, mult prea încet. În primul rînd din cauza lipsei de dorinţă de a pune bazele unei adevărate concurenţe. Se adaugă şi promovarea unor facilităţi pentru salvarea întreprinderilor nerentabile. Au predominat vechile reflexe, care n-au făcut şi nu fac decît să întîrzie impunerea disciplinei financiare. Şi care n-au oferit şi nu oferă muncitorilor şi managerilor nici un fel de motivaţii. În condiţiile în care au apărut tendinţe de liberalizare economică, au explodat consumurile. Fără însă - aşa cum ar fi fost normal din punct de vedere economic - să fie secondate de liberalizări ale preţurilor şi ale dobînzilor. Acum ştim că una dintre greşelile fundamentale, de după decembrie '89, a fost liberalizarea consumului înaintea liberalizării producţiei şi a liberalizării preţurilor. Speranţa a fost, atunci, exagerată. Speranţa că într-un an, cel mult în doi, economia românească va ieşi din criză. N-a ieşit. Dimpotrivă, mai rău s-a înfundat. Iraţionalitatea a devenit evidentă mai ales după desfiinţarea... raţiilor. Aşa ne-am trezit, după beţia consumului pe dolari, că decalajul dramatic între puterea noastră de cumpărare şi posibilităţile industriei româneşti de a acoperi piaţa cu bunuri de consum s-a accentuat. Autonomia acordată întreprinderilor n-a fost nici bine înţeleasă şi nici bine valorificată. An de an, s-au dat asigurări că redresarea nu este prea departe. Eram însă departe de surplusul de competitivitate de care aveam nevoie. An de an, România a exportat mărfuri şi servicii cu mult sub valoarea importurilor. Puţini s-au întrebat: diferenţa cine o acoperă? Noi am rămas în urmă şi pentru că avantajele noastr