- despre debilitatea previziunii - Într-o simplă oră din şcoala elementară am înţeles că mîna mea e moartă pentru desen: odată, desenînd un măr, am constatat că nu pot armoniza jumătatea dreaptă cu cea stîngă. Asta se întîmpla pe la mijlocul anilor '70. Ceauşescu era bine (chiar era mai tînăr decît conducătorii de azi şi de ieri ai ţării), regimul era şi el OK (tocmai se serbaseră primii treizeci de 23 august şi ne pregăteam pentru aniversarea primelor şapte decenii de la 1907) şi în afara mea, care înţelegeam cu amărăciune că nu voi putea niciodată produce o bandă desenată, cred că nimeni nu mai avea vreo previziune cît de cît serioasă. Legat de ora de desen, temele cele mai fecunde ale acelor vremi erau "file din istoria patriei" - la care copiii colorau lupte cu turcii cît să umple trei milenii de istorie (pica tocmai bine, pentru că oricum urma să sărbătorim centenarul Independenţei) -, "cartierul meu" - temă la care planşele se umpleau de blocuri, maşini Dacia şi pomi verzi (pînă şi eu, care locuiam la casă, desenam tot blocuri; nu din mimetism, ci din cauză că era mai simplu pentru cele două mîini stîngi ale mele de care vorbeam mai sus) şi, în fine, tema "noi în anul 2000". Ei, da. La mijlocul anilor '70, anul 2000 era un ceva atît de abstract încît toate fantasmele păreau verosimile. Şi mai ales părea extrem, extrem de îndepărtat. Pînă şi prognozele de partid, oricît de optimiste erau ele (mai ţineţi minte anul începînd cu care am bătut la oţel Suedia?), rar cînd trecea vreuna de 1990! Ce spectaculoasă era, la ora de desen, tema cu anul 2000! Trotuare din covoare rulante, taxiuri care pluteau la cinci metri de pămînt, rachete care se intersectau prin cer, clase în care elevii purtau cască de oxigen iar învăţătoarea era o roboţică numai leduri (e normal că profesoara, neconcepînd pe-atunci ideea de şomaj, nu ne trăgea două palme la faza asta), copii de