Teama de relativism

Dacă mai ţin bine minte, (şi) în Dilema am citit că există lucruri care nu suferă dileme, comentarii preţioase, de multe ori perfect oţioase şi fastidioase; dacă n-ar exista astfel de subiecte stabile (nu le spun treburi), cred că am ajunge într-un insuportabil impas: acela de a fi complet răvăşiţi, de a nu mai şti cine cu cine votează, de a ne plasa în anarhie. Ce vreau să spun? Că mergînd cu dilema pînă la capăt, adicătelea exagerînd, ieşim din spiritul dilematic propus de revista dumneavoastră aşa cum îl înţeleg eu acum, în perioada asta strict delimitată (nu spui de cine? de ce?). Nu vreau să insist pe ceea ce e peren şi peremptoriu (trebuie să existe şi aşa ceva, altfel la ce ne-am raporta?), dar am vrut neapărat să fac pomenirea, măcar, a acestui lucru. Şi nici nu-mi trece prin minte să explicitez caracterul tainic al fiecărei clipe a vieţii care străpunge banalitatea aparentă a zilelor ce trec odată cu noi. Ci vreau să amintesc - şi acum, în sfîrşit, vin la subiect - cîteva dileme de viitor aşa cum mi se înfăţişează astăzi: în primul şi în primul rînd, una privind revista Dilema - s-o mai citesc ori ba? să renunţ definitiv sau să mai slăbesc frecvenţa citirii ei? (cred că sînteţi de acord că nu tot cel ce citeşte Dilema e dilematic; altfel n-ar mai fi existat dilematici pînă la apariţia revistei); să-mi iau femeie sau nu? să rămîn cu părinţii în continuare sau să mă mut (chit că vreo cîteva zile săptămînal locuiesc la Sibiu, fiind master-oid)? să plec din ţară (am prieteni plecaţi, deci... oricînd... pot să... ştiu eu?) sau să strîng cureaua pînă plesnesc? să mă complac în postura de yesman sau să spun lucrurilor pe nume, verde în faţă? sau şi una şi alta? Mi-e teamă de relativism, de starea (aia) de căldicel, de molîu, pe care o aminteşte Apocalipsa. Pentru că mi-este clar că n-avem voie să facem o confuzie între dilemă c