La sfîrşitul săptămînii trecute, în zilele de 17 şi 18 decembrie, la Maison des Sciences de l'Homme din Paris s-a ţinut un colocviu cu o temă formulată nu tocmai atrăgător pentru cineva care nu e nici istoric, nici sociolog, "Elite urbane, intelectuali şi şcolarizare. Perspective Est-Vest", dar în cadrul căruia era prevăzută şi o masă rotundă despre antisemitism şi lumea intelectuală. Cum era de presupus, a fost de departe momentul cel mai important al colocviului, altminteri destul de tern. Trei au fost ţările despre care s-au făcut prezentări la această masă rotundă - Polonia, Franţa şi România. De la Bucureşti fusese invitat sociologul George Voicu, dar nu a venit, nu ştiu de ce, iar expunerea lui a fost rezumată de Mihai Dinu Gheorghiu. Despre situaţia din România au vorbit apoi, în ordine, Alexandra Laignel-Lavastine şi Victor Eskenasy. Nu voi prezenta însă nici una dintre aceste intervenţii, preferînd să transcriu cîteva constatări de simplu auditor. La o cît de sumară trecere în revistă a bibliografiei recente despre formele, evoluţia şi dimensiunile antisemitismului din România izbeşte disproporţia dintre numărul lucrărilor scrise de autori care trăiesc în România şi numărul lucrărilor scrise de autori care trăiesc în alte ţări. Cu excepţia, de fapt, a lui Z. Ornea, mai toţi cei care au cercetat şi cercetează fenomenul antisemit din România se află în străinătate. Mai mult, toţi sau măcar aproape toţi sînt de origine etnică evreiască. Se naşte astfel întrebarea dacă antisemitismul din România este o temă a istoriografiei româneşti ori una a istoriografiei evreieşti. Dezinteresul istoricilor din România şi de origine etnică românească pentru fenomenul antisemit este oricum şocant şi anormal. Atît în sine, fiindcă antisemitismul românesc are o lungă şi grea istorie, cît şi în comparaţie cu situaţia din alte ţări, unde antisemitismul este cercetat şi anal