Noul guvern se va bate, fără îndoială, să grăbească reforma. Nu va fi uşor. Era clar că inflaţia din 1999 nu avea cum să se încadreze în prognoza de 25 la sută. Se va opri, probabil, la 55 la sută. Bătălia pentru o inflaţie de 25-30 la sută va fi însă dată în anul 2000.
Concomitent cu o altă bătălie: pentru creştere economică. Pe fondul grăbirii reformei întreprinderilor.
Închiderea cîtorva întreprinderi cu pierderi, în '99, n-a fost decît un test. Pasul cel mare - întoarcerea marilor monopoluri din poziţia cu spatele la piaţă în poziţia cu faţa la piaţă şi consolidarea financiară a întreprinderilor viabile - n-a fost făcut. Mai ales, nu au fost găsite soluţii pentru a fi depăşită starea financiară fragilă din acele întreprinderi unde se irosesc resurse şi cresc arieratele.
Va fi nevoie să se treacă la adevărul schemelor de personal. Acest pas va aduce mai mult şomaj.
Apoi, va trebui să se ajungă la adevărul costurilor de fabricaţie. Un pas ce va cere mai multă muncă, mai multă competenţă şi concurenţă la sînge.
Plus adevărul eficienţei. Prin blocarea lîncezelei, a incompetenţei, a risipei. Şi prin triumful competitivităţii. Numai aşa se va pune semnul egal nu pur şi simplu între salarii şi muncă, raport adeseori nesemnificativ, ci între salarii şi recunoaşterea muncii de către piaţă.
Miza cea mare va fi, însă, finanţarea externă. Ca să ne bucurăm de ea va fi nevoie să facem o strictă evaluare: ce putem primi şi ce putem da!
Ce vrem noi e limpede: acorduri bune, care să aducă României, dincolo de împrumuturi de la FMI şi de la Banca Mondială, sprijinul Uniunii Europene şi deschiderea uşilor pe pieţele financiare internaţionale. Împreună cu un important aflux de investitori.
Ce trebuie să dăm în schimb? Această întrebare este însoţită, adeseori, de prejudecăţi, de temeri, de emoţii. Persistă suspiciunea că România ar putea
