O cavalcadă imobilă În "capela Regilor magi" din palatul Medici nu poţi întîrzia decît 15 minute. Alţi vizitatori îşi aşteaptă, la rînd, porţia de splendoare. Alţii urcă, în urma ta, din curtea interioară, împodobită de Michelozzo cu medalioane posomorîte, ghirlande pietroase de vrejuri fumurii, a căror sobrietate îndesată sugerează o cetate, o incintă încruntată, apăsătoare chiar. În spaţiul strîmt al capelei, eşti eliberat. Percepi difuz, pentru că prea de aproape, gracilitatea rafinată a culorilor, poezia chipurilor, nobleţea cailor, la fel de somptuos înveşmîntaţi ca şi stăpînii lor, exotismul animalelor ce însoţesc cortegiul de trei ori princiar, detaliile graţioase de peisaj. Ca să le guşti pe îndelete şi pe rînd, trebuie să priveşti un album. Strîns înconjurat, însă, de procesiunea lor, ai mai cu seamă o surpriză: e vorba despre o cavalcadă imobilă, despre o călătorie statică, ce înaintează către nicăieri. Ori înaintează, mai degrabă, spre o ţintă pe care spaţiul capelei nu o conţine explicit, pe care cursul frescei desfăşurate de-a lungul pereţilor nu şi-a propus s-o figureze. Impresia se datorează în parte rupturii de stil: pictura lui Benozzo Gozzoli - ce absoarbe splendoarea tapiseriei şi delicateţea miniaturii - e străină de mai convenţionala Madonă cu Pruncul din micul altar, spre care ar trebui să fie orientată procesiunea. Dar, lăsînd la o parte această neomogenitate, personajele înseşi, pictate de Benozzo, par cufundate într-un vis cu ochii larg deschişi, într-o concentrată uimire: ele par să privească deja, dincolo de vastitatea peisajului pe care îl parcurg - în afara capelei şi a vizibilului imediat -, imaginea Pruncului spre care au pornit din adîncimile Răsăritului. Mersul lor e static pentru că se petrece deja în cuprinsul, a-topic, al ţintei. La fel arată, în frescele anumitor mănăstiri muntene, "închinarea magilor": călări, cu vase preţ