* Sînt constituţii care mi-au produs emoţii de acelaşi tip ca şi catedralele. Amintesc, de pildă, Magna Charta Libertatum cu urmaşele ei, Petition of rights şi Habeas Corpus (corect considerate drept adevărate pacturi constituţionale), Constituţia Statelor Unite ale Americii, Constituţia franceză din 1791 sau cea a României din 1923. Vreau să spun că, uneori, citirea anumitor constituţii îmi reaminteşte, proustian, senzaţia plimbării pioase prin catedrale. Mi s-a întîmplat nu o dată ca, la lectură, să simt într-o constituţie, ca şi în catedrale, măreţia copleşitoare şi vocaţia eternităţii, simetria ameţitoare şi excelenţa spiritului uman. Şi, la fel ca şi în unele catedrale, simt că în unele constituţii se odihneşte Dumnezeu însuşi. În fond, Dumnezeu este supremul legislator. Din punctul de vedere al performanţei umane, nu văd cu ce este mai prejos Constituţia Statelor Unite ale Americii faţă de catedrala din Reims. Amîndouă mi se par a fi creaţii de geniu, care mărturisesc despre puterea speciei umane. Şi constituţiile şi catedralele mi se par a fi, pînă la un punct, realităţi de acelaşi tip. Ceea ce le aseamănă este aerul lor mistic, căutarea echilibrului şi încercarea de sfidare a duratei. Nu poţi să nu te simţi ca în faţa unei taine cînd vezi arhitectura perfect echilibrată şi eficientă a unui stat edificat pe o constituţie înţeleaptă. Apropierea dintre catedrale şi constituţii poate părea unora forţată. Dar nu vorbea Atenianul din "Legile" lui Platon despre suflet ca despre un stat mai mic? Atunci de ce să nu vorbim despre o constituţie ca despre o catedrală a normativismului?
* Din 1791 încoace, orice constituţie cuprinde obligatoriu cel puţin trei părţi. Prima este lista drepturilor recunoscute cetăţenilor statului. A doua este arhitectura fundamentală a statului însuşi, incluzînd desenarea şi calibrarea puterilor statului, dar şi arătarea mijloace
