Începând cu 1989 România a intrat în faza unui proces de schimbări instituţionale, sociale, economice şi politice variabile, toate avînd influenţă asupra regimului politic, a ritmului schimbării, a reperelor pe care se fondează noua realitate politică. Evaluarea procesului de schimbarea a unui regim politic implică integrarea unei serii de fenomene constitutive într-un proces de transformări a căror tendinţă este direct influenţată de intenţionalitatea factorului uman. Instituirea unui regim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată variază în funcţie de particularităţi. Prima etapă, cea a construcţiei instituţionale, este de altfel şi cea mai dificilă, cea în care pot apărea, datorită flexibilităţii regulilor şi a neprecizării rolurilor, crizele de regim ce pot antrena eşecul proiectului iniţial. Modul în care poporul se constituie în putere, Constituţia pe care acesta o inspiră, influenţează dinamica vieţii politice, sociale şi economice. Rezultat al unei conjuncturi specifice, Constituţia română din 1991 ilustrează, prin prevederile sale uneori contrarii, problematica politică a începutului de deceniu şi rămâne din multe puncte de vedere un instrument ce se adaptează dificil la noile sfidări ale construcţiei europene şi ale globalizării. Bogatul material comparativ ce a fost pus la dispoziţie Adunării Constituante a fost interpretat în funcţie de dominanta timpului, de unde o tendinţă de a pierde din vedere posibilele transformări viitoare şi tendinţa de a construi un instrument relativ rigid. Cei opt ani ce s-au scurs de la aprobarea Constituţiei prin referendum au dezvăluit limitele acesteia. Ele privesc structura instituţională în condiţiile în care rolurile nu sînt clar definite, problema suveranităţii în condiţiile în care integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO ar presupune transferul de suveranitate, definirea constituţională a n