Nu e loc de îndoială, dogma nu ne lasă: în 1989, ţările europene foste comuniste ar fi fost luate din scurt de un viitor pe care, totuşi, îl doreau şi îl visau. S-a prăvălit asupra lor ca un gigantic torent al istoriei, ce a schimbat în doar cîteva luni faţa continentului european şi a lumii întregi totdeodată. Se spune, de altfel, "înainte" şi "după" '89, tot aşa cum s-a spus odinioară "înainte" şi "după" război; şi, în definitiv, există o anumită sinonimie discretă între postcomunism şi postbelic. De ce discretă, ori mai bine zis trecută pudic sub tăcere, nu e totuşi recomandabil să se insiste. Fapt e că multe dintre necazurile, mizeriile şi nenorocirile tranziţiei (alt cuvînt fetiş) s-ar datora acestei căderi în viitor, trecerii bruşte, prea bruşte, de la starea de logodnică la condiţia de mireasă. Temători, speriaţi, chiar şocaţi de viitorul prăbuşit peste ei, esticii i s-ar opune inerţial şi, evident!, iraţional, îngrădindu-şi astfel accesul mai lin şi mai rapid la fericire: fiindcă viitorul nu poate fi altfel decît luminos. Totul e să vină! Or, susţin militanţii deplin lămuriţi, tocmai frica de viitor e marele obstacol în calea venirii lui. Unii dintre aceşti militanţi deplin lămuriţi sînt mai blajini, alţii sînt mai severi, dar toţi au în comun sentimentul existenţei unei lupte între nou şi vechi, între progres şi reacţiune, ei fiind, se înţelege, misionarii noului şi ai progresului, chiar avangarda acelui viitor, cei aleşi, elita. E foarte tonic sentimentul de a fi aliatul viitorului şi pionierul progresului, fireşte! Specia aceasta nu este totuşi egal distribuită în ţările europene foste comuniste; nu se ştie de ce, prin unele locuri a dispărut aproape cu totul, dacă va fi existat vreodată. Să fie pentru că pe acolo va fi fost mai puternică o altă temere, aceea de a nu se reproduce cumva, sub altă formă, atitudini în esenţă identice cu ale militanţilo