În primii ani ai domniei sale, Carol I (viitorul Rege al Independenţei românilor) a avut, cu siguranţă, numeroase migrene şi nopţi albe. El părea prea rece, distant şi morocănos pentru această ţară, iar această ţară oferea prea multă patimă, relativism şi taifas acolo unde regele ar fi vrut să vadă muncă şi ordine. Mai ales războiul dintre Franţa şi Prusia de la 1870 era cît pe-aci să despartă ţara de domn - este foarte probabil că dacă Franţa ar fi învins (şi nu Prusia, cum s-a întîmplat spre surpriza Europei) şi istoria românilor ar fi apucat altă cale. În timp lucrurile s-au mai aplanat, iar mulţi dintre cei care tipăreau (de 10 mai, ziua dinastiei şi a ţării) ziare cu chenar de doliu - care apăreau în vitrinele chioşcurilor chiar pe traseul dintre Mitropolie şi Universitate, în calea încruntatelor priviri domneşti, tocmai pentru a-i roade ficaţii lui Carol - au devenit apoi credincioşi ai tronului; însuşi năvalnicul Candiano Popescu, cel cu "republica de la Ploieşti" a urmat această evoluţie. Cu o excelentă Constituţie (din 1866), independentă (din 1877), devenită regat (din 1881), cu o obositor de dinamică viaţă politică (din Parlament şi din berăriile prin care se plimbă eroii lui Caragiale), România regelui Carol I arde cu repeziciune etape şi se înscrie, hotărît, pe calea modernizării trasată cîndva de Al. I. Cuza. Că veni vorba, una dintre victoriile lui Carol este legată tocmai de Cuza: regretul după domnul unirii de la 1859 pălea pe măsură ce ţării îi mergea mai bine; istoricul Iorga povesteşte undeva surpriza pe care a avut-o în momentul în care, după ce ţinuse - la inaugurarea statuii lui Cuza din Iaşi - un discurs foarte favorabil celui omagiat, a primit felicitări chiar de la regele Carol I, semn că acesta din urmă nu mai era gelos pe legenda înaintaşului său. Ţara progresa, şi totuşi Carol I suferea: ca atare, inserţia sa în această nărăvaşă ţ