La cinema. Pare greu de crezut, dar nu mai avem cinematografe. Multe au disparut, altele nu sunt decat niste hangare friguroase, care miros a mucegai inca de la intrare. Dincolo de acest aspect jalnic, se intampla ceva cu mult mai grav - am pierdut gustul spectacolului, bucuria maruntului eveniment s...
La cinema
Pare greu de crezut, dar nu mai avem cinematografe. Multe au disparut, altele nu sunt decat niste hangare friguroase, care miros a mucegai inca de la intrare. Dincolo de acest aspect jalnic, se intampla ceva cu mult mai grav - am pierdut gustul spectacolului, bucuria maruntului eveniment saptamanal. Adevarul lucrurilor mari se vadeste in amanunte. Salile de cinema sunt ca viata noastra - pustii. Niciodata nu platesti sa afli ceea ce stii. Oricat de intuneric ar fi in sala, mizeria se vede, se simte, iti intra in pori. Se inseala cei care cred ca nimeni nu mai paraseste confortul domestic si "magia" televiziunii. In Franta, am vazut - nu o data - coada la intrarea in cinematograf. Acolo se face publicitate. Afise uriase potopesc strazile si statiile de metrou, iar proiectiile de filme au loc in sali mici si cochete, cu scaune plusate si confortabile ca niste fotolii boieresti (numai bune pentru siesta duminicala).
Ma intrebam candva, cu toata naivitatea varstei mele de atunci, de ce sala de teatru e imbracata in plus si de ce toti membrii unei orchestre simfonice poarta frac si papion la gat. Pana si comunistii acceptau aceste detalii deloc proletare, intelegand nevoia omului de a iesi cand si cand din rutina cenusie a vietii obisnuite. Orice spectacol este un ritual, o poarta intredeschisa fastului, vietii celei bune. E necesar. E curativ.
In Bucuresti, numeri pe degetele de la o mana adevaratele sali de spectacol: Ateneul, Teatrul National, Opera, Sala Palatului. Ramane un mister de ce restul cinematografelor nu
