Încă nu e evidentă pentru toată lumea egalitatea dintre fascism şi comunism şi aflăm că fascismul nu a fost, şi mai ales nu o să fie, identic cu nazismul. "Care au fost originile, ideologia, natura fascismului italian? Poate fi comparat acest regim, născut din frustrările iscate de războiul din 1914, cu celelalte totalitarisme, nazist sau sovietic, sau cu dictaturile tradiţionale cunoscute în Europa în perioada dintre cele două războaie - Spania lui Franco, Portugalia lui Salazar, Ungaria amiralului Horthy sau, astăzi, Serbia lui Miloşevici? Care au fost realizările sale economice, ambiţiile lui estetice, doctrina rasială, marja de manevră faţă de incomodul aliat german? A fost sau nu adoptat de majoritatea populaţiei italiene, sedusă de această aventură, de cultul şefului, de recursul la violenţă, de anumite formule ale frazeologiei revoluţionare?" Aceste întrebări formulate de revista L'Histoire (septembrie 1999) găsesc un răspuns nuanţat, de unde nu lipsesc controversele. Probabil că cea mai interesantă este cea începută în urmă cu un sfert de secol, cînd istoricul italian Renzo de Felice, în biografia dedicată lui Mussolini, a susţinut că fascismul nu s-a dezvoltat ca un contra-curent al ideologiilor dominante în procesul unificării peninsulei, ci a fost o parte constitutivă din cultura politică a Risorgimento-ului: un naţional-iacobinism încarnat succesiv de cuplul eroilor patrioţi Mazzini şi Garibaldi, apoi de republicanii care au acceptat ideea de monarhie şi de "intervenţioniştii de stînga", animatori alături de naţionalişti ai mişcării pentru intrarea Italiei în război. Legat astfel de curentul radicalismului de stînga, fascismul a prezentat, în Italia de după primul război mondial, un caracter revoluţionar, pierdut, desigur, după luarea puterii, şi astfel se explică - în parte - succesul său în faţa maselor. Aceste teze au provocat revolta purtători