Îmi amintesc un film melodramatic şi intens colorat, văzut în urmă cu mulţi, mulţi ani şi intitulat chiar aşa: Le bonheur, «Fericirea» (în regia lui Agnes Varda), a cărui idee era cît se poate de simplă: fericirea nu poate fi deplină dacă se întemeiază pe nefericirea altcuiva. De unde pînă unde această amintire îndepărtată şi intens colorată, acum, în cenuşiul cotidian care ne înconjoară, în pustiul nostru sentimental, hrănit artificial cu telenovele produse în America Latină şi telelovele Bingo produse în România? Flash-ul cinematografic a fost provocat, cred, de tentativa unui post de televiziune (PRO TV) de a ieşi "un picuţ" (vorba lui Cristian Tabără) din marasmul general, iniţiind o dezbatere despre fericire, aşa cum, de curînd, însăşi Dilema încercase o ieşire asemănătoare, lansînd tema "lucrurilor care merg bine". Ideea părea să fie asta: în România nu există numai lucruri care merg prost, ci şi lucruri care merg bine, nu numai oameni necăjiţi, dezamăgiţi, dezabuzaţi, blazaţi, alcoolici, narcomani, handicapaţi, predispuşi la expatriere sau sinucidere, ci şi oameni realizaţi, optimişti, sănătoşi, plini de bani, într-un cuvînt, fericiţi. (Alt film navighează acum pe apele memoriei mele. Aţi ghicit: Am întîlnit ţigani fericiţi). Sigur, Cristian Tabără, inventivul şi carismaticul realizator al PRO TV, a pus un bemol, se pare, necesar: o relativă fericire (ceea ce-mi aduce aminte de un alt film - românesc 100% în substanţă şi formă,

întrucît nici în comunism nu se purta fericirea absolută: Despre o anume fericire). Au defilat pe micul ecran oameni fericiţi sau, mă rog, relativ fericiţi: o jucătoare de tenis, prima româncă înălţată la gradul de general (e drept, în retragere), un cuplu de bătrîni care a împlinit şaptezeci de ani de convieţuire (ei spun fericită) şi nu-şi doresc altceva decît un stră-strănepot şi alţi oarecum fericiţi. În orice caz, eu mă