Pe la începutul lui noiembrie puteau fi văzute în Bucureşti afişele unui spectacol aparent muzical găzduit la Sala Palatului. Sala Palatului era - şi ar trebui, în orice caz, să fie - un spaţiu de consacrare artistică sau pentru artişti consacraţi. Prestigiul unui asemenea spaţiu nu se obţine însă deschizîndu-l oricui, ci dimpotrivă, printr-o selecţie riguroasă şi criterii exigente. "Disoluţia autorităţii", despre care tot scrie ca un obsedat furios Cristian Tudor Popescu, nu e un fenomen specific doar lumii politice: se manifestă, poate încă mai virulent, în cultură. Din fericire (sau, mai degrabă, din nefericire?!), viaţa culturală nu prea pare să intereseze. "Genocidul cultural", despre care Z. Ornea (în Dilema) şi Nicolae Manolescu (în România literară) au scris în ultima vreme dramatice articole-avertisment, continuă neabătut, într-o cvasi-generală indiferenţă. Dar ce fabuloasă istorie pozitivă, chiar prosperă, a culturii româneşti în ultimul deceniu s-ar putea descrie, în schimb, doar făcîndu-se inventarul automobilelor folosite succesiv de miniştrii culturii din '90 şi pînă în prezent, punctul zero fiind, obligatoriu, sărăntoaca Dacie 1310 a predecesoarei lor Suzana Gâdea! Dacă e vorba să se asocieze cumva, intelectualii români se asociază mai curînd în organizaţii civice care de fapt sînt ori vor să fie pepiniere sau cluburi politice; ca şi cum n-ar exista în România destule partide politice, chiar prea destule!, formaţiunile parapolitice alcătuiesc o vegetaţie luxuriantă, fără egal în Europa. Spectacolul anunţat la Sala Palatului avea o denumire greu, de nu chiar imposibil de înţeles pentru cineva care nu este "branşat" la limba română golănească: se chema Băieţi de băieţi. Văzîndu-mă nedumerit, o prietenă binevoitoare mi-a explicat cum că aşa s-ar spune în chip de superlativ absolut. Zici, mi-a dat ea un exemplu, "mi-am cumpărat o maşină de maşină" a