De trei decenii ăl ăntălnesc aproape ăn fiecare săptămănă, de aceea poate mi se pare neschimbat. ăntre tănărul asistent navetist dintr-o sală de seminar a Universitătii, unde ne preda, predăndu-ni-se, poezia interbelică, si VIP-ul de azi, ăn afara inevitabilelor transformări fizice, nu cred că sănt deosebiri esentiale. Ceea ce m-a făcut să-l admir atunci a rezistat la probele cu acizi ale vietii, chiar si la cea mai greu de trecut cu bine, cea a faimei, care, lui unul, nu i s-a suit la cap. N-avea cum. S-a nimerit să-i fiu alături ăntr-o multime care scanda de răsuna Piata Palatului Ma-no-les-cu. L-am privit cu o curiozitate de prozator si pot să jur că era doar stănjenit: betia aceea irezistibilă pentru majoritatea oamenilor nu trecea de filtrul luciditătii lui. Nu stiu căt de eficient ar fi fost ca presedinte, dar că e, cum să spun, tare de ănger - nu mă ăndoiesc.
Cum nu mă ăndoiesc de vocatia lui pedagogică slujită de farmecul fără pic de histrionism, si căreia studenti din atătea generatii ăi datorează optiunea definitivă pentru literatură. Căci el stie să (abia) ăntredeschidă usi din castelul literar, cel fără ăncăperi interzise, si să te lase să descoperi singur, căt te duce mintea, ce e dincolo de ele. Nu te ghidează autoritar, ăsi asumă doar rolul de catalizator al inteligentei si creativitătii, iar cei care vin să afle retete belferesti nu pot să-l urmeze.
Cursurile lui au azi o audientă...călinesciană, li s-a dus buhul si sănt frecventate nu numai de studentii de la Litere, ci de la tot felul de alte facultăti, ba chiar vin ăn amfiteatru si oameni maturi. Stiu din ăndepărtata mea studentie de ce: claritatea clasică a discursului are o aparentă spontaneitate, cuvintele par să vină cu precizie si usurintă, oferind spectacolul fascinant al unei găndiri ăn actiune. Pare că inventează pe loc, desi nimic nu e improvizatie, iar co
