Se pare ca umorul este, cel putin ăn culturile moderne de tip occidental, o categorie valorizată predominant pozitiv; faptul s-ar explica, printre altele, prin nivelul ridicat de elaborare intelectuală a producerii si a receptării sale, ceea ce ăl asociază inteligentei (cel putin ăn cazul umorului ăn sens mai restrăns, diferit de formele elementare, non-intelectuale si adesea non-lingvistice, ale comicului). Valorizarea pozitivă e confirmată de tendinta stereotipurilor etnice de a atribui sau cel putin de a nu nega aptitudinea pentru umor propriului grup identitar, unele dintre aceste stereotipuri ("umorul englezesc", "umorul evreiesc") bucurăndu-se chiar de o mai largă răspăndire si acceptare.

Ideea că "romănii au umor" sau "simtul umorului", ca si aceea că ar exista un umor caracteristic romănesc sănt destul de puternice si se leagă tocmai de prestigiul categoriei: pe care autoidentificarea etnică se bazează, ăntărindu-l, la răndul ei - cel putin ăn măsura ăn care umorul nu e totusi considerat ca prea periculos: (auto)distructiv, dizolvant. ăntr-o recentă sinteză - Claudiu T. Ariesan, Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie romănească, Timisoara, Amarcord, 1999 - care trece ăn revistă multe opinii interne despre "umorul national" (P. Locusteanu, D. Drăghicesu, Stăniloae, M. Ralea s.a.), autorul ănsusi tinde să primească fără mare distantare tezele stereotipului etnic, elogiind "calitatea specială si excelenta hazului nostru" (p. 6). Evident, prestigiul umorului national nu e general: diversitatea stereotipurilor partiale e dovedită printre altele de faptul că grupul regional care se bucură de cel mai mare prestigiu intern (ardelenii) e considerat ăn acelasi timp ca fiind cel mai putin performant ăn producerea si ăn aprecierea umorului. ăn afara unor expresii si formule paremiologice previzibile -care există probabil