Miscăndu-mă de mică printre oameni maturi - pe unii ăi simteam tot atăt de prieteni ca pe pustii de-o seamă cu mine - am pierdut simtul vărstelor. As putea chiar adăuga că pierderea aceasta a fost definitivă. Stiu, fireste, să recunosc un debutant de un bătrăn, dar am mai totdeauna un soc cănd aflu, printr-o ămprejurare oarecare, vărsta reală a interlocutorului meu.
Asa mi s-a ăntămplat cănd ăn cursul unei convorbiri telefonice, zilele trecute, cu Nicolae Manolescu, pe cu totul alte teme, mi-a spus ăn trecere că ămplineste 60 de ani. Era să-l ăntreb cum ăndrăzneste să ne facă asa ceva cănd pentru mine si Virgil Ierunca rămăsese criticul tănăr cel mai ascultat din literele romănesti. Apoi mi-am venit ăn fire si mi-am dat seama de ridicolul la care mă expuneam de două ori cu o astfel de replică. ăn primul rănd, vărsta asta eu am depăsit-o mai de mult si mi se pare acum a apartine aproape junetei. ăn al doilea, cum să reprosezi că ămbătrăneste cuiva care a rămas acelasi? M-am răzgăndit deci si ăn loc de reprosuri ăi trimit, cum e normal, felicitările noastre.
Atăt de meritate! Multi promiteau din generatia sa si nu-si tineau făgăduinta, el ănsă a tinut tot ceea ce nu se grăbise să promită.
Din cronicar la un săptămănal literar - e drept, cel mai important al tării - a devenit Criticul prin excelentă, cel care lansează, confirmă sau infirmă talentele. Si aceasta ăntr-un peisaj critic unde Nicolae Manolescu era ănconjurat de colegi de certă valoare.
Criticului i se poate ănsă face un repros major. ăl repet (trebuie să servească si aniversările la ceva!): a refuzat ca o culegere din aceste cronici să stea lăngă cărtile publicate: Contradictia lui Maiorescu, Temele sale, Arca lui Noe, Istoria Literaturii romăne. Eu cred, cu ăncăpătănare, că meritau să alcătuiască un volum, ele au format, contra dogmelor oficiale, adevăratul gu
