La 19 ianuarie 2000 se vor ămplini douăzeci de ani de cănd au fost făcute aceste fotografii, ăn locuinta lui Valeriu Cristea. Le privesc si ăncerc să reconstitui starea de spirit a celor care ne aflam acolo, după o masă ămbelsugată (rezultat al unui efort eroic de achizitionare a alimentelor de către gazde, ăntr-o perioadă de foamete).
Valeriu Cristea, abstras, cu zămbetul lui plin de bunătate, are aerul unui amfitrion multumit de multumirea oaspetilor. Eu, Alex. Stefănescu, povestesc fără ăndoială o aventură amoroasă imaginară. Gabriel Dimisianu mă ascultă atent, prefăcăndu-se - cu o fină ironie - că ămi acordă credit. Eugen Simion, sceptic, dar ănsufletit de o anumită curiozitate, priveste scena distant. Nicolae Manolescu, grav si comprehensiv, este profesorul care evaluează competenta (ăn materie) a fostului său student.
Este un joc la care participă cinci critici literari ăntr-un moment de seninătate, cinci critici literari dintre care cel putin patru (Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu) dau tonul ăn literatura romănă, ăn echipă cu unii care nu sunt prezenti la ăntălnire: Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu. ăi uneste Romănia literară, ăi uneste spiritul critic (ăntr-o epocă ăn care spiritul critic este considerat subversiv), ăi uneste - ăn clipa fixată pe peliculă de fotograf - participarea la o secventă din comedia existentei.
Extraordinară este si fotografia cu doamnele care răd, ămbătate de răs. De ce stau deoparte? Nu sunt ele cele cinci muze ale celor cinci critici? Si atunci? N-au avut acces la discutia - mai serioasă - a bărbatilor? Au fost tratate ca personaje secundare, asa cum sunt tratate femeile ăn unele tări balcanice? Nici gănd. De fapt, cele cinci doamne se amuză copios pe seama celor cinci critici, depăsindu-i cu mult ăn ceea ce priveste sp
