Se scrie cu insistentă ăn presa de la noi despre asa-numita influentare politică a miscării sindicale. La prima vedere, această idee se sustine. Fată de revendicările propriu-zis sindicale, la mitinguri se aud tot mai des lozinci antiguvernamentale si antiprezidentiale. Pănă ăn '97, sindicatele nu se prea legau de presedintie, premierul Văcăroiu ănsă e de mirare că nu s-a ales cu un sughit cronic, la căt de des i se scanda numele pe la marsurile si mitingurile sindicale unde i se cerea demisia. Pe atunci, o parte dintre sindicate jura pe Biblia reformei si a privatizării cu un patos pe care nu-l aveau nici cei mai nerăbdători dintre liberali. Dl Văcăroiu, despre ale cărui ănclinatii reformatoare nu se pot spune prea multe lucruri, a sfărsit prin a deveni inamicul sindicatelor dornice de reformă si ai căror lideri păreau să nu mai viseze decăt la sfănta privatizare.
Nu se poate spune, reprospectiv, că politicienii din opozitia de atunci asistau cu totală inocentă la spectacolul nemultumirii sindicale. Nici puterea, la răndul ei, n-a stat degeaba. Asa că dacă Victor Ciorbea făcea bezele Conventiei, Miron Mitrea a fost invitat ăn trenul PDSR-ului.
Cum săngele apă nu se face, ajuns premier Victor Ciorbea nu s-a grăbit să facă reformă si nici cu privatizarea nu s-a ănteles prea bine. A tras de timp mai bine de un an, să nu spună responsabilii de la NATO că Romănia e o tară instabilă. O situatie mult mai acătării a avut Miron Mitrea. Devenit vicepresedinte al partidului dlui Iliescu, mai marele soferilor le-a făcut acestora si nu numai lor semne de ăncurajare ori de căte ori au iesit ăn stradă, cu masini cu tot.
La răndul lui, Miron Cozma s-a ănscris ăn PRM, după ce a ratat intrarea ăn Senat ca independent si a văzut că umbrela sindicală nu-l apără de justitie, ăn timp ce Corneliu Vadim Tudor părea atunci de neatins.
Singurul
