Într-un articol publicat demult, cred că pe la ănceputul anilor '60, evocam situatia ideală a unui critic al actualitătii literare care nu-i cunoaste personal pe autorii despre care scrie. ăi poate comenta astfel, spuneam, ăn deplină libertate de spirit, neconturbat ăn actul judecării estetice de imaginea lor umană.
Nu-l numeam ăn articol pe criticul ăn cauză, plasat ăn acea invidiabilă pozitie, dar ăl aveam ăn vedere, o spun acum, pe Nicolae Manolescu. Pe atunci, tănărul cronicar literar al Contemporanului făcea obligat o dură navetă, aproape zilnică, ăntre Cămpina, unde-si avea domiciliul, si Bucuresti, unde-si avea slujba de proaspăt asistent universitar. Trecea ăn fiecare luni si pe la revista condusă de George Ivascu, spre a-si lăsa articolul scris duminica. Fiind tot timpul pe drumuri, nu avea cănd să lege cunostinte ăn lumea scriitoricească, ceea ce pentru critic, socoteam atunci, era cel mai mare bine. De altfel, judecănd teoretic, si azi sustin acelasi lucru.
Dar izolarea aseptică de lumea dinafară se pare că nu i-a reusit pănă acum nici unui critic. Lui Manolescu, ăn orice caz, nu i-a reusit. Sfărsind cu naveta la Cămpina, stabilindu-se ăn Bucuresti, nu doar că s-a văzut si el absorbit de văltoarea vietii literare, dar i-a si devenit unul din exponentii cei mai dinamici.
Am spus că nu i-a reusit izolarea lui N. Manolescu, dar cred că nici nu si-a dorit-o. Nu era făcut pentru ea. Comunicativ, deschis prieteniilor, curios de toti si de toate, Manolescu prezintă asemănări de comportare socială cu Lovinescu. Atăt că nu e sedentar cum era mentorul Sburătorului. Lovinescu afla ce se ăntămplă ăn lume de la nenumăratii săi vizitatori zilnici, iscoditi cu voluptate, storsi de noutăti. Manolescu află făcănd el vizite, si află mult fiindcă umblă mult, trecănd prin variate medii ăntre care uneori construieste punti.
Fire
