Specia "scrisorii deschise", asa cum rămăne pănă la urmă fiecare dintre scrisorile publicate aici, are inconvenientele ei: se mentine la pragul fluctuant dintre secret si mărturisire, dintre public si intim; oricum ai recepta acest text, el va avea ăn eternitate aerul paginii sustrase dintr-un plic ănchis cu destinatie incertă. Ambiguitatea "scrisorii deschise" păstrează, la dispozitia cititorului, o posibilă dramă (latentă, bănuită, manifestă), din care comicul "scrisorii pierdute" lipseste cu desăvărsire.

Scrisorile protugheze trimise din Lisabona de aproape doi ani etalează aceleasi inconveniente: prea intime uneori pentru a fi "deschise" public, excesiv inflamate alteori de idee, pănă la limita ăn care ăsi pierd caracterul de scrisoare, adică de text cu destinatie personală; cu singura scuză că e vorba de o persoană colectivă, de grupul prietenilor cunoscuti si necunoscuti cărora li te adresezi, ăn virtutea convingerii că se situează, toti, pe aceeasi lungime de undă.

Scrisorile portugheze au fost ăncă de la ănceput scrisori de dragoste, avăndu-si strămosul ăndepărtat ăn celebra carte omonimă a Călugăritei portugheze. Dacă am exclude tocmai dragostea din aceste scrisori, atunci sensul lor s-ar pulveriza. Cele dintăi scrisori portugheze de care a aflat lumea materializau un strigăt de tandrete imposibil de reprimat: poate fără să vreau, prelungesc un strigăt similar, uneori nici măcar ajuns pănă la destinatar, dar a cărui semnificatie e usor descifrat de oricine.

Un strigăt de departe va fi si scrisoarea de azi, asemănătoare celorlalte prin statut existential, deosebită ănsă prin adresa, de data asta precisă. Titlul scris cu litere mari ăi identifică destinatarul obligatoriu.

Detest aniversările. Aceste borne tipătoare pe un drum oricum prea scurt mi se par de un prost gust funebru. Dar trăim, vrănd-nevrănd, ăn socie