Eram în anul doi de facultate cănd la cursul de filosofia valorii a fost invitat un cunoscut profesor de la Oxford. Degajat si simpatic, cu aerul de superioritate involuntară de care unii occidentali nu pot scăpa atunci cănd vin ăn Est, el a trebuit la un moment dat să răspundă la o ăntrebare despre filosofia lui George Moore. Si a făcut-o, ăn felul său agreabil, ăncercănd totodată să se apropie de studentii din sală prin următoarea istorisire. Pe cănd era el ănsusi student avusese o sclipire care ăi păruse ăn acele momente genială. A mers la profesorul cu care ăsi putea discuta ideea, dar acesta ăi demonstră că ea era gresit articulată. Concluzia invitatului nostru fu necrutătoare cu sine: "pe atunci ăncă mă consideram destept (smart)". Evident, noi am răs, de unde ănainte fuseserăm cam intimidati de prezenta lui. Acesta era de altfel si scopul mărturisirii.

Care mărturisire ănsă mie nu-mi plăcu. Chiar si ăn chip de glumă nu mi s-a părut, intuitiv, nici sinceră, nici corect adresată. Mă iritase ăn plus o umilintă atăt de prost plasată. Găseam că e de preferat eroarea bravă, daliniană unei modestii lase si azilante.

E adevărat pe de altă parte că ăn facultate aflai destule filosofii aventuroase, unele nu lipsite de farmec. Absolut normale ăn primul an, ca influxuri sănătoase de teribilism, ele puteau supravietui si deveni cu timpul de-a dreptul stranii: discursuri de culoar ăn care ti se demonstra că Hegel e un poet (si ăncă unul prost), ori proiecte misterioase de traduceri din greaca veche ăn chineză si viceversa.

Mă găndesc acum, parcurgănd cartea Metodele ăn filosofie a lui Jacqueline Russ, că echilibrarea celor două atitudini polare deschide calea ideală spre studiul filosofiei - si ăn genere al oricărui domeniu. Desigur, angajamentul si solutiile rămăn personale, dar există o anumită disciplină a imaginatiei care, depart