...Cum am vrut, atunci,

să fiu Ceauşescu? Timp de 3 săptămîni am scris şi mototolit colile de hîrtie încercînd să-mi dau cu părerea la tema suplimentului Vineri, despre "Reviste de cultură". Din dilema sfatului părintesc ("...nu intra în scenă dacă nu eşti chemat - poţi deranja şi vei fi dat afară ca un nimic...") tot Dilema ne-a scos, cu (Anti)nostalgia ei. Am citit-o pe "nerăsuflate" şi, mai slab de înger cum sînt, mi-am şters nişte lacrimi - te salut, dle Pauli, îmi aduci aminte de mulţi nemţi pe care i-am cunoscut, şi-s duşi... Dar, după o asemenea lectură, mi-am zis că merit şi eu o bere. Pregătindu-mă de plecare, şi pe parcurs, meditam la faptul că şomerii n-au fost menţionaţi la rezultatele sondajului... apoi, pentru consolarea dlui Codruţ Constantinescu, mi-am adus aminte ce-am păţit eu, prin septembrie, şi nu era, doamne fereşte!, zi de grevă la chefere. Plecasem din Lugoj cu un personal, la timp şi cu bilet cumpărat. Şi tot normal, la prima staţie, trenul opreşte; doar că nouă ni se părea că mecanicul a uitat să mai bage cărbuni. Toţi întrebam şi pe rînd ridicam din umeri. Pe naş, ia-l de unde nu-i! În cazuri din astea există şi optimişti, altfel lumea ar da în fandacsie: ba că mecanicul s-a dus puţin pentru nevoile lui, ba că am ajuns prea repede şi trebuie să ne încadrăm în program... Şi cu gîndul pe unde o fi Miţa acum, dacă trenul mergea normal, aflăm că undeva, mai încolo, deraiaseră nişte vagoane. Ce mai tura-vura, pînă venea macaraua şi le ridica, pînă se verifica linia, trenul s-a golit, iar eu, în uşa staţiei, îl priveam pe şef. Nu ştiu ce mutră aveam, de prost, bleg sau criminal de l-am impresionat şi mi-a şoptit că se ştia de deraiere dinainte de plecarea din Lugoj, dar orarul-e-orar şi plecarea fără bilete nu se egzistă. Nu vreau să vă inoportunez cu ale mele, dar dacă e vorba de 23 de ani (mamăăă, ce viaţă!) ai dlor Cristian Muntea