"Minuni în vremea noastră, nu văz a se mai face", scria Gr. Alexandrescu acum un veac şi jumătate. Versul pesimistului poet îmi revine în minte ori de cîte ori aud că ieşirea dintr-un impas istoric s-ar datora unui miracol. Ce nu e miraculos pentru români? Revoluţia din 1989 şi alegerile din 1996, Marea Unire din 1918 şi anul 2000, tot ce ne-a salvat de rău şi tot ce ne promite binele, nostalgiile şi speranţele, răscrucile istorice. Formarea poporului român din daci şi romani apare ca un miracol. Domnia lui Cuza peste ambele principate ţine de miracol. Atîtea şi atîtea sînt miraculoase în istoria noastră. S-ar zice că miracolul este leacul naţional pentru toate catastrofele, naturale sau istorice. Această convingere implică o mare doză de fatalism. Se explică de ce a devenit Mioriţa un mit naţional. Dacă privim lucrurile cu atenţie, observăm cîteva trăsături semnificative ale filosofiei româneşti în materie de istorie. Cea dintîi este considerarea istoricului ca natură, a faptului uman ca fapt natural. S-ar zice că românii nu cred în istorie ca acţiune şi ca opţiune omenească. Românul continuă a-l implica pe Dumnezeu în istorie. N-a auzit de opinia lui Nietzsche. El e de părere că o inundaţie şi o revoluţie aparţin aceluiaşi plan natural. De la Dumnezeu ne vin amîndouă. Şi tot Dumnezeu trebuie să ne apere de rele şi să ne sugereze calea spre bine. Ieşirea rîurilor din matcă n-are, în ochii românului, nici o legătură cu întîrzierea construirii digurilor. Alunecarea muntelui peste oameni şi case este voinţa lui Dumnezeu, nu urmarea tăierii deşănţate a pădurilor. Drumurile sînt pline de gropi fiindcă a plouat şi a nins, nu fiindcă au fost prost asfaltate. Şi aşa mai departe. A doua trăsătură priveşte soluţiile. Cînd cauza pare exclusiv naturală, nici remedierea ei nu poate avea alt caracter. Fatalismul nostru presupune a încrucişa braţele de două ori: o dată, cîn