Catastrofa la români s-a întîmplat mai demult - dacă e să dăm crezare unor studii arheologice. Semnele civilizaţiei, aşa cum sînt ele păstrate în oale şi ulcele, pălesc pe măsură ce înaintezi cu săpăturile spre est. Aceleaşi obiecte aparţinînd culturii pietrei - sau ceramicii, sau bronzului - sînt mai modeste ca înfăţişare, mai în dorul lelii făcute, pe măsură ce te îndepărtezi de locurile binecuvîntate ale Europei de vest şi centrale. Sîntem deci noi, de vină? Dacă e doar o toană a pămîntului, o modificare de cîmp magnetic, bioenergetic, ori cine mai ştie ce blestem lăsat de bieţii neanderthalieni omorîţi în bătaie de cro-magnonii superiori pe scara evoluţiei (fără plete, maniere mai bune, un soi de arivişti, de băieţi de bani gata ai antropologiei). Şi totuşi, această circumstanţă atenuantă nu ne fereşte de vina principală, aceea de a "screw up", de a o da în bară de fiecare dată, atunci cînd toate condiţiile sînt întrunite pentru a reuşi. Dar nici măcar asta nu e important. Ce e de disecat mai ales, e post-catastrofismul la români. La noi catastrofele nu vin şi trec. La noi catastrofele vin, le place şi mai stau. Se mai pune un scaun şi pentru ele, ca în bancul cu Ştefan cel Mare care se uita la video în timp ce turcii băteau la porţile Sucevei. Catastrofele noastre devin viaţa noastră. Nu e carne? Atunci 10 ani nu e carne. Nu e libertate? Atunci ne învăţam copii să tacă din gură. Orice catastrofă devine parte din viaţa noastră.
Avem o clasă politică de toată jena? O vom vota încă 20 de ani de-aici înainte, cînd o parte, cînd cealaltă, ca să păstrăm aparenţa schimbării. Ne ajută în acest efort şi specificul naţional al catastrofei. Catastrofa la români e şi ea de calitate mai proastă. Între catastrofele lumii, catastrofa românească e mai mică, mai urîtă, mai prost asamblată, vopsită în culori demodate şi nu se vinde decît pe plan intern. N-are piaţă a
