Probabil că acest comentariu puteam să-l scriu doar după un timp de aşezare, departe de realitatea românească, după un timp de distanţare de evenimente şi locuri, şi încă l-aş mai fi amînat dacă în New York Times n-ar fi apărut două articole despre România, la zece ani de la Revoluţia din 1989. În cei doi ani de cînd sînt la New York, ca ziarist, am scris despre evenimente culturale, portrete de personalităţi, fenomene şi mişcări de idei, cu sentimentul că mă aflu în centrul lumii şi că prezenţa în spaţiul cultural new-yorkez este paşaportul celebrităţii şi impunerii pe scena internaţională a valorilor. Deşi n-am făcut un secret din admiraţia mea pentru spiritul american - generos, deschis, prietenos - pentru grandoarea acestei lumi clădite pe respectarea valorii, libertate şi dragoste de Dumnezeu, n-am putut să trec, cu blîndă tristeţe, peste sentimentul frustrant al faptului că, de multe ori, în multe cercuri, m-am descoperit neputincioasă în faţa completei ignoranţe pe care foarte mulţi americani o au despre cultura din care vin. Şi nu este vorba de orgoliu, trufie, patriotism siropos ori lamentaţie propagandistică, ci de nevoia de a împărţi o informaţie cu cei care poate ar dori să ştie ceva despre o ţară din Estul Europei flancată de cîteva clişee: o ţară bîntuită de vampiri şi de stafia lui Dracula, condamnată la sărăcie de Ceauşescu, apoi, după căderea Zidului Berlinului, asimilată cu ţara cîinilor vagabonzi şi a copiilor orfani, a ţiganilor şi a bolnavilor de SIDA, a nostalgicilor care defilează înfometaţi cu portretul lui Ceauşescu după ce tot ei l-au împuşcat de Crăciun în 1989. Astfel că, un prieten ziarist american mă întreba ce măsuri de precauţie să-şi ia dacă va merge în România în timpul Eclipsei... Nu lupt cu clişeele. Există această realitate, la altă scară decît a intrat în conştiinţa colectivă, dar ea nu poate fi ignorată. Există însă şi o