Nimic nu se explică printr-o singură cauză. Dacă României nu-i merge bine astăzi cauzele sînt multe. Una dintre ele este cu siguranţă istoria. Atît istoria care a fost cît şi istoria pe care o ducem cu noi. Moştenirea grea, mereu invocată, nu este chiar un mit. Nota noastră de plată este împovărată de multe, prea multe, greşeli recente şi oportunităţi ratate, dar şi de o lungă istorie care ne trage îndărăt. România a intrat în epoca modernă cu o sensibilă întîrziere sau, poate, mai corect spus, venind dintr-o zonă de istorie şi de civilizaţie cu totul alta decît cea spre care urma să se îndrepte. De-a lungul unui veac handicapul a fost considerabil redus. Dar i-ar mai fi trebuit României încă cel puţin două generaţii pentru a ajunge, în profunzime, la gradul de dezvoltare al Occidentului. Istoria i-a refuzat acest răgaz, aruncînd-o pe drumul lăturalnic şi fără ieşire al comunismului. În plus, faţă de universalele lui tare structurale, comunismul românesc s-a alimentat şi din insuficienţele autohtone preexistente: o societate incomplet modernizată, cu discrepanţe încă puternice de ordin social şi cultural. Se explică astfel dispariţia aproape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei culturale şi politice, dezrădăcinarea şi manipularea unor mase dezorientate. Toate ţările au ieşit dereglate din comunism, dar nu multe în asemenea măsură ca România. Aruncîndu-i atîta vreme pe români dintr-o parte în alta, istoria le-a dat o formidabilă şi periculoasă lecţie de instabilitate. În asemenea condiţii, cu greu mai pot fi reperate valori perene. Eficientă rămîne doar capacitatea de a te adapta. Românii au ajuns astfel să creadă mai mult în aranjamente decît în principii. Lipsa de continuitate şi de rigoare, fluiditatea aceasta generalizată, care astăzi creează atîta nesiguranţă, nu sînt înscrise, fireşte, în codul genetic al românilor; tot istoria le-a lăsat moşte